Rece

Începutul începutului viitorului al poveştii mele scrise cu Ella (pitica de la dedicaţie). Sperăm să vă placă!

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

                                                                 PROLOG

Trădarea, ca și curajul, cere determinare și respect. Îți trebuie un respect de căcat ca să dărâmi legat la ochi. Îți trebuie determinare ca să uiți. Îți trebuie vise ca să pleci.

Nu pot înțelege cum unii oameni spun "te iubesc", apoi te lasă în voia vântului. În voia vântului sunt și eu. E greu să uiți pe cineva care ți-a fost alături mereu, așa cum ți-e greu să părăsești. Te urci din ce în ce mai sus să-ți amintești că ești din ce în ce mai jos. Așa sunt și eu. M-am lăsat purtată de vânt și vreau ca vântul să ma poarte spre abis. Nu vreau sa aberez, dar blocul acesta este cel mai înalt loc unde am fost vreodată. De aici totul pare o joacă. Mă întreb ce simt când zbori. Văd oamenii alergând în jurul micilor probleme, dar cei dragi mie ori s-au împiedicat, ori au zburat. Acum vântul aduce din nou liniștea mării din zilele sufocante de vară ale anilor trecuți.

- Simțeam cum mă trăgea de mână spre mare. Era pe vremea când noi doi încă mai vorbeam. "Mai încet, tată. Mă faci să alerg". El doar râdea și mărea pasul. Apoi ne așezam pe mal și de fiecare dată nisipul îmi intra în ochi, umplându-i de lacrimi. "Nu-i nimic. Trece." Era replica lui preferată. Nu era cine-știe-ce filosofie, dar de fiecare dată îmi aducea zâmbetul pe buze. Nu era un tată grozav, dar era tatăl meu și îl iubeam așa cum era, iar eu aveam vreo patru ani, deci nu prea îmi păsa. -

De la înalțimea asta simt că e atât de aproape de mine, deși universul este atât de mare. E printre cei care au zburat. Sunt printre cei care au rămas. Mi-aș dori să zbor, dar totuși să rămân aici, cu cei pe care îi iubesc. Cum pot unii să țină la cineva când îi rănește tot timpul. Așa am ajuns și eu aici. Rănită de cel pe care îl iubesc. Da, am spus că îl iubesc, nu pot spune că l-am iubit, pentru că nu-l pot uita. El m-a adus în starea în care sunt acum. Sunt la răscruce de drumuri. Să zbor spre mine sau spre el.

Îmi plimb piciorul pe muchia clădirii să văd dacă e aspră. E rece. Doar rece. Starea de bine, calmul pe care il simt sunt înlăturate brusc de energia pe care o împrăștie idiotul ăsta care m-a tâmpit. Mâinile reci ca de mort le simt strângându-mi talia. Vocea lui pronunțându-mi numele e ecoul existenței mele. "Pleaca! " urlu înăuntrul meu dar el aude doar o șoaptă firavă. "Vrei să plec?" mă întreabă arogant. M-a prins! Vreau, dar nu îl pot lăsa să plece. El zâmbește tăcerii mele. Se simte mulțumit. Se simte el. A reușit să mă lase fără cuvinte.

Umbra lui se ridica deasupra capului meu și îi simt răsuflarea caldă în părul meu. "Vino, Nella" șoptește și încearcă să mă tragă înapoi.

E enervant. Aici sus simt că nu am așa mare nevoie de el. El e tot timpul distant și rece, de parcă n-are nevoie nici de aer. Se zice că unii oameni au suflet de piatră. Eu am ajuns la concluzia că unii oameni nu au suflet.

"Nu" zâmbesc eu. El mă privește încurcat, apoi râde zgomotos. Ce naiba, și-a făcut o pasăre neboile în capul meu? Mi-au crescut coarne? Sunt verde? Ce dracu are tâmpitul ăsta!? "Nu te mai prosti. Vino." Zice și mă trage din nou, dar mă smucesc și fac un pas înainte.

Cei dragi mie ori s-au împiedicat, ori au zburat. Eu zbor, dar nu mă va lăsa să cad...