Ochi de ametist

1

Durerea. Frânghiile. Focul. Simţeam cum flăcările lacome îmi sfâşiau trupul îndurerat. Ştiam că el era acolo. Îl simţeam dar nu îl puteam vedea. Priveam absentă cele două trupuri inerte ce zăceau în faţa mea. Plângeam...poate plângeam de durere sau poate plângeam pentru că ei erau morţi...nu ştiu. Flăcările nemiloase se potolesc treptat şi astfel reuşesc să văd două scântei albastre dar nu pentru mult timp. Un fum negru, înecăcios făcea respiratul imposibil. Zeci, sute sau poate mii de cuţite îmi săgetau corpul. Tot ce îmi doream era ca durerea să înceteze. Şi a încetat. Am adormit într-un târziu învelită într-o plapumă ţesută de Moarte. Cu un suspin adânc mă ridic în capul oaselor şi privesc în jur. Privirea mea înceţoşată din cauza lacrimilor se îndreaptă spre cele trei chipuri ce mă fixeaza atât de îngrijorate. O mână caldă şi puternică îmi şterge picăturile de apă ce se prelingeau pe obrajii mei fierbinţi. Atingerea tatei m-a ajutat să mă calmez. Acum respiram regulat iar pieptul meu nu se mai mişca întocmai ca un mountain rouse, în sus şi în jos. Îmi ridic bărbia din piept şi observ cu groază că expresia părinţilor mei şi a lui Ashley s-a schimbat radical. Am plecat de la simpla îngrijorare şi am ajuns la tulburătoarea spaimă. E a treia oară când "mor" săptămâna asta şi e la fel de dureros. Cu toate că e doar un cosmar, unul dintre cele mai groaznice de până acum, ceva ce zace în mine, apune. Aşa cum apune soarele în mare. Mă sting tot mai mult cu fiecare vis macabru. Şi ceea ce mă îngrijorează este faptul că nu sunt singura care ştie acest lucru.

- Acelaşi vis? m-a întrebat Ashley deşi ştia răspunul.

Am încuviinţat din cap şi m-am întins din nou pe spate. Perna e udă, de parcă aş fi scos-o din maşina de spălat iar corpul mă doare de parcă am căzut de pe acoperişul casei. Privesc absentă tavanul şi ignor şoaptele părinţilor mei care, probabil, poartă aceeaşi discuţie pe care au avut-o şi ieri, şi acum două zile.

- E în joc viaţa fiicei mele, Matt!a ţipat mama. Nu îmi pasă de tot protocolul ăla idiot! Vreau ca ea să fie în siguranţă şi să nu mai sufere! Matt, sună-l pe Barney pentru numele lui Dumnezeu!

- Ştii prea bine ce o să zică, Claire, iubito, trebuie să mai aşteptăm...

- Să aşteptăm ce? Nu e evident? Vrei să o pierdem? a replicat mama fixându-l cu privirea pe tata.

Sunt îngrijoraţi în privinţa mea şi îi înţeleg. Şi eu aş reacţiona aşa, poate şi mai rău, dacă fiica mea de 17 ani ar ţipa de durere în toiul nopţii pentru a treia noapte la rând. De fiecare dată când îi intreb ce se întâmplă cu mine, mă privesc pentru o secundă, de parcă chiar ar urma să îmi explice, iar apoi îmi spun că totul va fi bine.

Închid ochii sperând că o să adorm dar simt cum un pumnal îmi străpunge capul. Durerea îmi taie răsuflarea şi din nou, ajung să privesc în gol. Mă prind de mâna lui Ashley şi încerc să respir. Mă simt de parcă cineva vrea să mă sufoce dar deodata, mâna aceea invizibilă dispare, iar plămânii mei sunt invadaţi de aer. Îmi ridic privirea spre familia mea şi, din nou, văd cum chipurile lor sunt îngrozite.

- Nu cred că mai trebuie să aşteptăm. a replicat Ashley cu o voce subţire.

- Mă duc să îl sun pe Barney. a spus tata şi s-a ridicat.

În locul lui a venit mama care mi-a luat mâna într-a ei şi m-a privit cu blândeţe şi mândrie, ceea ce m-a speriat chiar mai tare decât să fiu legată de o placă rece şi ruginită de un ucigaş în serie.

- Kate, scumpo, totul o să fie bine. Îti promit. Dar acum, trebuie să plecăm departe de casă. O să îţi explicâm totul la momentul potrivit.