Tânărul vagabond apăruse precum un văl de ceață – de nicăieri – printre oamenii care se plimbau pe bulevardul Petrochimiștilor, pe lângă colosalele, brutalele blocuri-turn. Ținea mâinile reci și aspre în buzunarul jachetei gri. Crivățul lui ianuarie îi vântura întreaga ființă, de la claia neagră ce răsărea de sub o căciulă deșirată, până la picioarele slabe, acoperite de o pereche de blugi cusuți ca din foaie de ceapă. Strânse din dinți și înghiți în sec, pretinzând că nu-l atinge nimic. Trecea printre trecători, evitându-i la fel de mult precum ei se țineau departe de el.
Se adăposti într-un gang, între ziduri de beton umede, încărcate de mușchi. Pentru un moment, își imagină cum ar fi ca sclipirea îndepărtată a felinarelor să ajungă și la încăpățânatul ochi stâng, ținut sub un bandaj. Suferea de strabism.
Oftă adânc. Tremură. O durere ca de suliță îi străpungea genunchiul drept și tăia prin șiragul de gânduri.
- 'Te-n...! șopti, abținându-se să se manifeste mai departe. Hai, hai, hai că poți, da?
Se ghemui și frământă rotula între palme timp de câteva clipe. Chinul s-a încheiat, pentru moment. Ridicându-se încet, își duse mâna la buzunarul din piept. Găsi o hârtie de cincizeci de mii.
- Așa! zâmbi pe sub barba încâlcită. Deci, se poate!
Carnețelul în care își nota memoriile se terminase. Avea nevoie de unul nou, căci scrisul rămăsese singurul lui refugiu. Șoaptele de pe hârtia cleioasă nu-l hrăneau în nopțile în care adormea înfometat, pe pietre reci și umede, dar îi aminteau de speranța palidă că există și o zi de mâine, un vag conturat și abstract mai bine. A învățat să descopere frumusețea din zborul stolurilor de ciori, din ghearele murdare ale pisicii care zgâria un trunchi de copac, din ramurile dezvelite și roase de ploi, din căruțele care-și continuau pelerinajul pe potecile prăfuite de lângă blocuri, din sticlele eviscerate de roțile trenurilor. Era realitatea lui.
Urcă o treaptă joasă și intră în librărie. Notele unui cântec indiferent, venind de la radio-casetofonul de pe masă, n-au putut acoperi scârțâitul ca de piculină al ușii de fier. Capetele vânzătoarelor s-au răsucit brusc. Tânărul zâmbi și se înclină ușor, salutând.
- Bu...—
Săgetarea din genunchi reveni și-l doborî. Fața i se schimonosise. Obrajii i s-au înroșit. Broboane de sudoare curgeau de sub frunte peste întregul trup. Nu se putea ține drept pe picioare. Înghiți din nou în sec, încleștă pumnul, clipi. Răcni îndelung. Pumnul încleștat zvâcni, lovind prin aer, căutând un sprijin.
- Nespălatu' mă-tii, să-ți— ! Cea mai în vârstă dintre ele îl repezi și-l împinse cu putere.
Țeapa din picior creștea cu fiecare mișcare. O lacrimă se prelinse de sub ochiul neacoperit; o tulburare de roșu și albastru.
- Vă pune să șutiți de la oameni cinstiți! Să-i bateți și să le luați tot ce au, nu?! Femeia trase cu putere de mânerul roșu al ușii.
Gâtul i se înfierbântase. Văzul lui nu mai discernea nimic, afară de lumina obsesivă a neonului. Femeia îl trase de guler și-l îmbrânci apoi afară.
O ciornă veche, printre altele, zbură din buzunarul de la piept.
„Alexandru Pîrvu e mut ca o lobodă!"
