Serul Adevarului

Oneshot

La mulți mulți ani tuturor celor care citesc asta! Cum mie îmi place să fac cadouri, am scris această așa zisă carte, drept cadou pentru voi pentru a-mi arăta recunoștința că m-aţi susținut în anul ce a trecut (2017). Mulțumesc tuturor și sper că mă veți susține și de acum încolo. Sper să vă placă cadoul meu și spor la citit, aveţi 4458 de cuvinte~.

- Ziua de azi a fost așa obositoare, ca toate celelalte de altfel...

Îmi spun eu cu voce tare, în timp intru în camera mea. Îmi arunc ghiozdanul într-un colț al camerei și sar în pat. Îmi iau una din pernele mele și mi-o pun pe față în speranța că poate mă sufoc și mor... Doar glumeam, mi-o pun pe față și țip cât de tare posibil cât să nu mă audă mama.

Când simt că mă mai liniștesc, las perna și mă ridic din pat. Îmi iau ghiozdanul abandonat în colțul camerei și îmi scot caietele și manualele de la materiile la care aveam temă pentru a doua zi. Mă așez la birou, deschid caietele, citesc care e tema, mă uit în manual să văd ce aveam de făcut, apoi închid tot la loc și mă ridic de la birou.

Mi-e așa silă de ele, mi-e așa silă de școală, mi-e așa silă de toți și toate. M-am săturat să fie elevul model, cel mai bun coleg și fiul perfect. M-am săturat să îi lingușesc pe toți și să le spun mereu ceea ce vor să audă. Simt că mă sufoc, nu alta! De-aș putea să le spun tuturor verde în față ceea ce cred despre ei... Nu, să fac așa ceva ar fi cel mai teribil lucru pe care aș putea să-l fac. Toți m-ar urî, aș rămâne singur și probabil aș fi și exmatriculat. E doar că... nu am niște păreri atât de roz despre viață, așa cum pretind că am.

Oftez apoi merg alene până în celălalt capăt al camerei. Trag draperiile la o parte și privesc melancolic stelele pe fereastră.

- Nu pot să spun ce cred sau... ce simt, dar ar fi frumos să pot.

Ha! Ar fi un vis, iar visele nu se împlinesc. Poate că e mai bine să nu vorbesc, cu fiecare cuvânt pe care îl scot pe gură mă simt din ce în ce mai patetic.

- Cerul e așa întunecat și plin de stele în noaptea asta. E liniște și pace.

Dintr-odată se aude soneria, iar apoi bine-cunoscuta voce a mamei strigând:

- Naoki! A sunat cineva la ușă, poți să răspunzi tu?!

Cred că m-am grăbit când am zis că e liniște și pace...

- Bine, mamă!

Strig eu înapoi. Trag la loc draperiile, apoi merg să văd cine e. Ajung în dreptul intrării și privesc pe vizor.

Nimeni?

Deschid ușa și nici urmă de cineva.

- Nu e nimeni, mamă!

Strig eu și dau să închid ușa, dar, exact înainte să o pot face, ceva îmi atrage atenția. În fața ușii era un pachet. Privesc în jur încă o dată în speranța de a vedea cine l-o fi lăsat, dar din nou nu văd pe nimeni.

- Mamă, ai comandat ceva?

Întreb eu.

- Nu.

Răspunde ea. La început ezit, dar în cele din urmă ridic pachetul și îl duc înăuntru, mai exact în camera mea. Mă asigur că închid bine ușa, apoi mă așez pe pat cu pachetul în mâini. Îl privesc confuz, neștiind ce să fac cu el. Îl întorc și să îl sucesc pe toate părțile, căutând expeditorul sau măcar destinatarul. Din câte știu eu e nevoie de amândouă pentru a trimite un pachet, sau mă înșel?

- Nu scrie nimic, oare să îl deschid?

Ce naiba, hai că îl deschid! Ce se poate întâmpla? Dacă ar fi fost o bombă, ar fi ticăit. Las cutia pe pat, apoi mă ridic și merg la birou. Deschid unul din sertare și caut o foarfecă, pentru că nu am cuter, iar să mă duc până în bucătărie să iau un cuțit, mi-era prea lene. Desfac cutia cu grijă, iar când privesc în ea descopăr...