Domnul cu haina verde era profesor taximetrist. Defapt, nu avea nici o legatura cu meseria de profesor, ci pur si simplu isi asumase porecla asta, pe care o merita din plin, isi spunea el.
Domnul din masina numarul 678, care poarta mereu o haina verde norocoasa, a fost poreclit intai studentul taximetrist, acum ceva vreme, cand doar aspira sa ii fie recunoscute meritele. Dupa aproape cinci ani, simtise nevoia sa isi reinoiasca rangul, sa se reinventeze. Nu conta ca nimeni nu ii spunea asa, stia, in sinea lui ca respectul trebuie sa se nasca intai in el, asa ca in fiecare dimineata facea o plecaciune in fata oglinzii, zambindu-si si zicand cu voce cat se poate de serioasa ''Domnule Mircea, cat de bine aratati astazi'', fara sa se sinchiseasca sa priveasca cu adevarat la cum arata. Pana la urma, stia cu siguranta ca chestiile astea sunt subiective, nimic mai mult decat praf aruncat in vant, iluzii cu care nu isi pierde timpul mult prea pretios.
Si totusi, stramba mereu din nas pe ascuns, cand dadea ochii cu propria persoana, dimineata.
***********
Era doar el cu sine, intr-un taxi fara muzica, si o carte luata dintr-un salariu mizer, si bineinteles, nedemn. Si ce lucru minunat i se parea! Citea! Un taximetrist care iese din anonimatul notoriu prin viziunea lui vasta si inteligenta lui ceva mai superioara. Desigur, si asta tot el si-o spunea, cu vocea incarcata de modestie.
In aventura lui de a-si potoli setea de cunoastere incepuse treptat. Intai, invatase numele autorilor cunoscuti, pentru ca ce sens avea existenta lui fara sa stie cine e Mircea Eliade sau Dostoievski. Acesta din urma ii provoca putina repulsie, pentru ca ii luase cateva saptamani bune sa inevete sa ii pronunte numele, dar ce mandrie imensa ii provoca cand vedea fetele neghioabe ale colegilor lui cand se lauda! Pana atunci, nu citise mai nimic.
Treptat, incepuse cu cateva carti usoare, chiar cu reviste, menajandu-se, pentru ca intelectul lui superior nu trebuia surprins brusc cu informatii nefolositoare. Urmasera cateva carti simple. Incepuse cu Baltagul, si desi paruse scurta, ii luase atatea saptamani sa o citeasca ca nu le mai putea numara. Admira romanele politiste, ura criminalul cu patima, direct din inima, si cu aceiasi dorinta nestinsa dadea sfaturi neauzite oricui personaj care se oferea sa investigheze situatia.
Poezie nu citea. Nu ii placea sa aiba in fata ochilor sentimente pacatoase, pe care nu avusese ocazia sa le incerce. Eminescu i se parea demn de mila, un simplu ins cuprins de melancolie si dorinta trupeasca, poate chiar un eretic daca isi permitea sa gadeasca asa. Se simtea mult mai presus de versurile lasate pe hartie, si cu siguranta nepatruns de sentimentele din romanele de dragoste.
Nu, ceea ce ii placea era sa faca pe politistul. Ii placea sa urmareasca modul in care se comporta clientii lui, sa descopere care ar putea fi un posibil criminal si care nu. Era un detectiv desavarsit, desi, curios lucru, pana acum nu auzise ca vreun client sa fi comis nelegiuri.
********
In dupa-amiaza asta statea linistit, langa un roman mare de filozofie pe care il intelgea pe jumatate, dar care il ambitiona sa continue. In viata intelegem lucrurile doar pe jumatate, si le interpretam cum vrem, isi spunea el, citand vreun necunoscut notoriu care fusese inspirat.
In mintea lui toti erau straini. Si de ce nu? In unviersul pe care si-l crease cu propriile maini el era cel suprem, nu merita sa se desconsidere.
O doamna slaba, intr-un pardesiu rosu se urca pe nesimtite. In momente ca astea, ii parea bine ca avea atatea carti la el. Femeia trezi in el un sentiment unic ce rasarea ca o flacara, dorinta. El in verde, ea in rosu, o contopire perfecta intre culori, plina de pasiune, un poem pe care poate l-ar citi, daca nu ar fi la fel de imbarligat ca orice alta poezie.
