.

5 0 0
                                    

Nu am știut niciodată care este momentul perfect pentru un nou capitol din viața mea. Am procedat întotdeauna după reguli nescrise, după sentimente și după starea mea interioară. Am rupt relații cu oameni nepotriviți, am iertat pe cei care meritau o a doua șansă, am uitat lucruri care nu-mi aduceau decât neliniști, am încetat să mai cred în iluzii. Am simțit nepotrivirea, am simțit răutatea și egoismul, am cunoscut dezamăgirea și regretul, am întâlnit tot felul de oameni care au săpat adânc în sufletul meu. Pe unii dintre ei inima îi recunoaște doar după urmele pașilor lăsați în urmă, ca o adiere binefăcătoare, ca un vânt răcoros de vară timpurie. Pe alții însă inima nu-i recunoaște, ei rămân fantasmele minții, iluzii ale trecutului și ale erorilor. Nu am mers în viață pe drumul cel drept, pe drumul potrivit. Nu am știu cum să o fac și nimeni nu m-a învățat. Am ales în schimb să merg pe o potecă lăturalnică, nevăzută, necunoscută, înfricoșătoare. Am luat decizii greșite și m-am ales cu răni. Însă întotdeauna m-am ridicat. Întotdeauna am riscat, dar nu întotdeauna am câștigat. Am cumulat experiență, am adunat și am scăzut fiecare capitol al vieții mele, am cernut în sita timpului fiecare pas greșit, fiecare temere sau emoție care m-au adus mai aproape sau mai departe de țelul meu. Am crezut că am în minte un scop precis dar mi-am dat seama mai târziu că sunt persoana contrastelor. Am fost atrasă ca fiecare om de strălucirea banilor crezând că ei aduc fericirea și împlinirea. Am fost descumpănită în momentul în care am realizat că m-am pierdut pe mine însămi în căutarea mea absurdă după succes, bogăție și prestigiu. Am învățat și am luptat rând pe rând cu viața, cu mine, cu necunoscutul, m-am târât și am implorat îndurare în clipele cele mai grele, m-am zbătut să ies cu bine din pânza de păianjen pe care eu însumi o țesusem în jurul meu. Am tras atâtea linii, am pus atâtea puncte încât nici eu nu știam de unde începe un nou fragment al vieții mele și unde se termină el. Viața mea ajunsese la stadiul de virgulă, punct, virgulă, puncte de suspensie, o nouă pagină. Aveam atât de multe pagini neterminate, fragmente întregi șterse, mâzgălite, încât nu răzbăteam să înțeleg mare lucru. Înaintam cu greutate printre rânduri, mă poticneam uneori, dar în cele din urmă am reușit să scriu capitole întregi. Am căpătat încredere în mine, în forțele proprii, am citit mult, am plecat din locul în care am fost pentru a mă regăsi. Am plâns, am strigat, am urât și m-am eliberat de toată energia negativă. Am realizat după aceea că mă simțeam captivă, înlănțuită, răpusă de aceste sentimente necunoscute. Gândurile negative, regretele, ura cumulată în noi, resentimentele, toate acestea nu fac decât să ne aducă în pragul critic în care ai două șanse: ori îți dai seama de asta la timp și te ridici, ori cazi pentru totdeauna. Este un gând sumbru la care nu vreau să mă gândesc, un gând care a încolțit în mintea mea și care este ca un semnal de alarmă pentru mine. Nu îmi permit să urăsc, să nu iert, să nu iubesc, să nu mă exteriorizez. Nu îmi permit să nu fiu eu, să nu mă simt bine, să nu am o viață a mea. Nu îmi permit să arunc ceea ce am la gunoi, și nici să pierd ceea ce am cumulat în timp. Nu îmi permit să nu trăiesc. Pentru fiecare zi din viața mea o să îmi dăruiesc momente frumoase, amintiri superbe, clipe dulci și minunate. Pentru fiecare zi care o să vină o să-mi dăruiesc numai gânduri frumoase, optimiste, pline de speranță, lumină și culoare. Pentru fiecare zi din viață îmi voi dărui o mie de zâmbete sincere și orizonturi fără nori. O merit. Și o meriți și tu.

Ai ajuns la finalul capitolelor publicate.

⏰ Ultima actualizare: Jan 04, 2018 ⏰

Adaugă această povestire la Biblioteca ta pentru a primi notificări despre capitolele noi!

My StoryUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum