vreau să am lucrurile mele, iubirile mele, timpul meu și nimic din ce-i al meu să nu fie al nimănui. dintotdeauna mi-am dorit ca suflul meu să nu-l împart cu nimeni, nu mi-e și-așa suficient. am vrut să-mi împart viața pe capitole, anii pe litere iar orele pe degete. m-am născut acolo unde au murit toți, iar cei ce au murit, au vrut asta, și au murit pentru mine.
m-am chinuit să înțeleg de ce vreau și oricum nu țin cont. nici ei, nici eu. scriu cu litere mici, paragraful următor care-mi stă în cap nu se lasă pierdut apăsând "shiftul" etc. blabla. nu-mi împart soarele cu nimeni, sunt un păcătos iar în ciuda trăiniciei mele, am un ceva pentru care să trăiesc - geniul morții. mi se pare singurul motiv perfect valabil pentru a renaște din propria cenușă. nu,nu - nu sunt păsări, nici oglinzi retrovizoare. ucidere conștiinței, imensa pagubă pentru instaurarea păcii. nu credem nicicare.
vreau să pot în continuare să vreau și să sper. să sper la libertate, la pace, la lucrurile mele, care m-au făcut, în felul meu, fericit. speram să nu se mai inventeze sinonime, toate chestiile astea cu "neo" și mai știți voi. nu povestesc, îmi povestesc și vreau să mă citesc, să ascult de mine, și să-mi continui existența prin ceva. vreau să uit de mine și neantului să-i ofer un curcubeu.
m-am plimbat printre ziduri, printre dimineți și scorniri de liniște. m-a durut ce-am ajuns și unde n-am putut pătrunde. da, scriu, toți apreciază și toți disprețuiesc.
ar fi trebuit să fie totul ca în titlu, ori a fost poate exact așa cum a vrut #petrescu, numai că aici totul are un sens. cum eu vreau, așa a vrut și el, și toți vrem câte ceva. nu contează ce, și de unde-și are proveniența. sunt atâtea verbe, pe scurt, care ne introduc în sfera culturii de peste stradă a.k.a. vis-a-vis.
chiar ți-ai dorit, ca și noi, ceilalți, o fericire. ți-ai dorit-o până ai dat de mine, eu cel scurt la cuvânt, și la fapte deodată. acum n-o mai dorești așa de mult, și ai pierdut. toți pierdem, dar pe parcurs. tu - poate prea devreme...
