Pentru mulți întunericul e ceva de speriat. E un tărâm plin de lighioane și jivine de toate felurile.
Eu cred că întunericul e ca un om neînțeles. Pentru mine e locul unde mă simt bine, unde pot fi eu.
Acolo pot plânge, pot să vorbesc eu cu mine fara să fiu judecată. Singurătatea e cea care mă asculta si mă alina.
Cele doua voci sunt acolo pentru mine. Una ce mă vede cum mă văd eu și una care mă încurajează și vede lumea ca pe un loc frumos.
Totuși liniștea e cea de toate zilele. În liniște și întuneric mă simt cu adevărat eu. Copil fiind, mă temeam de el, ascundea monștri și lucruri rele dar de fapt îi scoate la suprafața. Mă face mai sincera, știu că nu mai e nimeni și îmi dau seama de toate greșelile, de toate necazurile, de toate defectele mele. Mă pot descărca si elibera de orice.
Ziua zâmbesc si ascund totul dar noaptea e cea mulțumită căreia pot face asta. Întunericul împreună cu noaptea, liniștea si singurătatea sunt singurii mei veșnici prieteni, au încercat să mă ajute mereu și abea acum îmi dau seama...
