Nu cred că sufletele noastre sunt create să trăiască până la adânci bătrâneți.
Pur și simplu nu cred că cineva are atât de mult suflet încât să-i ajungă până atunci. Pentru totdeauna poate fi o perioadă foarte lungă de timp, mai ales spre sfârșit. Și veșniciile vin întotdeauna cu prețul lor. Aș vrea să primesc o garanție. Să fie scris negru pe alb cât timp va dura sufletul meu. Cât îl voi putea folosi înainte să înceapă să ardă sau să nu mai fie pur și simplu, să se macine și să dispară ca și cum n-ar fi existat, ca și cum aș fi fost întotdeauna goală de mine. Dacă aș vedea acolo o dată, aș fi pregătită pentru momentul ăla. Sau aș încerca să fiu. Cel puțin, aș ști că se va întâmpla cu siguranță, nu aș mai sta să mă întreb, nu aș mai scrie despre asta. O garanție. Să mi se explice în ce condiții îmi pot duce sufletul la reparat și ce nu ar trebui să fac cu el. Pentru că nu sunt deloc bună la a păstra lucruri, cu atât mai puțin suflete. Nu m-a învățat niciodată nimeni cum să fac asta. Să iubesc sau nu? Să ies cu el afară în zăpadă sau nu? Să îl las să tremure sau să dau cu mâna la o parte fulgii? Să simt? Să îl las să plângă? Să-l trimit la joacă? De unde să știu? Și, mai important ca toate: cum îl fac să uite? Pentru că sunt lucruri pe care nu ar trebui să și le amintească. Și lucrurile astea îl consumă, ca atunci când aprinzi o țigară și o vezi cum arde până la filtru. După nu mai rămâne nimic în afară de fumul pe care îl expiri în neant. Și eu nu sunt gata să-mi expir sufletul, să-i văd moleculele plecând din mine spre alți oameni, spre alte veșnicii care vor ști mai bine cum să aibă grijă de el. Așa că, spune-mi, cum îl fac să uite? Nu ai foarte mult timp. Eu voi scrie totul pe o hârtie și o voi pune la păstrare. Va rămâne tuturor oamenilor care nu știu ce să facă cu sufletele lor. Și poate-i va ajuta. Ah, și cred că trebuie să-l dezvăț de niște obiceiuri rele. Vezi tu, speră prea mult. I-am explicat că nu e bine, dar zice că nu știe cum altfel să trăiască. Iubește prea mult (și pe cine nu trebuie), asta-i și mai rău. Doarme prea puțin. Visează cu ochii deschiși. E idealist. Și cred că a obosit. Suflă mai greu, vorbește mai încet, plânge mai mult. Ce îmi mai rămâne după ce el o să dispară? Un schelet de suflet cu oase-fluture și cartilaje-zăpadă. S-a mai întâmplat cuiva? Cât timp a durat? Sunt multe întrebări, știu, dar trebuie să îmi fac ordine în minte. Să mă pregătesc. Se mai poate repara? Există vreun spital pentru suflete? Un loc în care să li se facă transplant de inimă sau să fie ținuți sub observație? Sunt doctori care se ocupă de așa ceva?
Nu sunt? Atunci nu ne mai rămâne nimic, nu-i așa? În zilele de azi, pare că totul ne omoară sufletul. Și nu are cine să îl mai vindece... Iubirea zici? Nu, nu o să funcționeze. Am încercat și n-a mers. Poate că nu e pentru toată lumea. Și poate că sufletul meu o să găsească altceva, până la urmă. Dacă nu, asta e. Oricum... nu cred că sufletele noastre sunt create să trăiască până la adânci bătrâneți.
