Știți buzunarele alea de la cămăși? Cele în care bărbații își țin de obicei pixurile? Sufletul meu își ține acolo perfuzii cu fericire. Și uneori bomboane mentolate. Spune că are nevoie de ele și în nopțile reci de martie îl ajută. Sau îl fac să uite. Fericirea te poate face să uiți. E ca un fel de drog și realizez că sufletul meu a fost dependent de el încă de dinainte să-l fi gustat. F E R I C I R E. Vine în tuburi colorate în albastru și, în timp ce trece prin firul prefuziei până la venă, se transformă în vis și în iubire și apoi, din cele două, se face un fluture cu aripi mari care începe să zboare prin tine. Și îi simți bătăile de aripi până când inima ta începe să bată în același ritm cu el. Și gata. Ești fericit. A fost simplu, nu? După asta, aripile fluturelui încep să bată din ce în ce mai încet până devin o șoaptă la granița dintre tine și un vis și dispar de tot. Nimeni nu știe unde, la fel cum nimeni nu știe cum să-l facă să rămână mai mult. Poate că, de fapt, nici n-ar trebui să rămână mai mult. Ce ar fi o viață plină de bătăi de aripi de fluture în inima ta? De aia perfuziile astea vin în doze mici. Sufletul meu și le scoate din buzunarul cămășii și zâmbește trist privind tuburile albastre. Nu știu de ce, dar îi place culoarea asta. Apoi le pune la loc. Prinde între degete o bomboană mentolată și și-o bagă în gură. Rămâne stabilit să fie fericit în altă seară.
