Is everything wonderful?

Prolog

Ma uitam in jurul meu si nu imi venea sa cred ceea ce se intamplase. Daca nu m-ar fi durut corpul as fi crezut ca visez. Totul era distrus. Oriunde ma uitam erau cioburi pline de sangele care se scurgea pe sosea.  Ma sprijineau de Adam si incercam sa gasesc ceva ceva care sa ma ajute sa infrunt realitatea sau macar sa o poate face mai placuta, dar nimic nu o putea schimba așa că totul era in zadar. Am pierdut-o. Nimic nu putea schimba acest lucru. Stiam ca murise, chiar daca medicii inca mai incercau sa o aducă la viata. In momentul in care ea a parasit aceasta lum am simtit golul din interiorul sufletului meu. Imi parea rau. Nu, de fapt ravasit, dar nu simteam ca era destul. Ea ar fi dat totul pentru mine si eu nici nu pot sa vars o lacrima sau sa ma duc sa o privesc. Poate socul era de vina, imi spuneam eu.  Chiar daca stiam ca ma amăgeam in zadar cu gandurile
   Aveau să îmi lipsească clipele petrecute împreună . Era cel mai bun lucru care mi s-a intamplat. Cred ca cel mai greu avea sa mi fie sa realizez ca nu voi mai avea cu cine sa discut despre momentele decisive din viata mea. Nu voi mai putea sa o ascult cum imi impartaseste opiniile ei asupra vietii sau asupra oamenilor. Nu voi mai putea sa ii cer sfarturi.
Mereu voia ca eu sa ies din carapace si sa cunosc lumea, dar ea nu intelegea ca mie imi era greu sa fac acest lucru. Pentru ea era floare la ureche sau macar imi dadea aceasta impresie. Era plina de fericire și energie pana si pentru cele mai nesimnificative lucruri.
Era singura care ma putea face sa las o carte si sa ma faca sa ies afara din casa . Mereu imi preciza ca trebuie sa ma mai si distrez, dar nu cred ca voi putea face acest lucru de acum incolo. Eu nu eram un luptator ca si ea, eram un fricos si un las. Ea era o enigma, iar eu o carte deschisa.
Din pacate, enigma pe care o constituia nu va mai putea fi niciodata dezlegata, deoarece a luat-o cu ea in abis. Chiar daca misterele si secretele ne acaparau existenta un lucru era cert, tineam unul la altul enorm.
Stiam ca aceasta noapte ma va urmari de-a lungul existentei mele. Aceasta a fost ,,coborarea mea in infern " aveam sa realizez cativa ani mai incolo, deoarece in acea noapte m-am maturizat enorm.
Cred ca in ciuda a toate trasaturilor ei, zambetul ei era, cu totul, cel mai frumos. Mereu cand zambea, ma facea sa ma simt unic, ca si cum nimic din aceasta lume nu consta si ca momentul acela era de fapt infinitul.
Gandul la o noapte de vara petrecuta impreuna pe o plaja din Spania ma făcuse  sa imi intorc capul spre cer. Prima data am vazut luna si m-am gandit la cuvintele pe care mi le-a spus in urma cu doar cateva saptamani:
,, Oricat de departe as fi, priveste luna si voi stii ca te gandesti la mine." Ma intrebam daca chiar isi va da seama de acest lucru. Tot timpul am considerat ca luna imi transmitea un sentiment de pace, imprastia mister si facea noaptea sa para moartea sufletelor, iar rasaritul renasterea.
Acolo imi povestise ca ultima ei zi pe pamant ar vrea sa si-o petreaca la mare , plimbandu-se pe faleza ,bucurandu-se de un pahar de vin, un apus suberb si sa contempleze la tot ceea ce a realizat. Stia ca eu m-as fi gandit pe plan profesional, asa ca a spus ca se refera la prietenii, locuri vizitate, amintiri. Spunea ca doar aceste lucruri ne fac sufletul mai bogat si le luam in lumea de dincolo. Razele soarelui se jucau cu irisii ei, care denotau starea de visare in care era introdusa. Cand a observat ca o studiam doar mi-a zambit stregareste si a luat-o la fuga. Lacrimile începuseră sa imi
Inunde ochii la gandul ca nu a avut o parte de astfel de noapte. Nici macar nu a fost fericita in aceasta zi nesuferită.
Gandul ca ea murise imi inunda mintea iar si iar pana ma epuiza. Nu inteleg de ce destinul a ales-o pe ea. Avea atat de multe sa ofere lumii. Chiar daca deseori spuneam ca e de moda veche, deoarece nu suporta telefoanele si oamenii care se laudau cu lucruri materiale, ea imi spunea ca nu si-ar dori sa fie definita de telefonul sau de hainele pe care le detine, ci voia sa fie definita de inteligenta de care dadea dovada, de frumusetea interioara si mereu era frustrata de faptul ca nimanui nu ii mai pasa de acestea.
Mi-a fost foarte greu sa inteleg ce vrea sa arate, dar am inteles abia dupa moartea sa misterul, cand intr-o zi de toamna il studiam pe Eminescu. Din pacate, a fost prea tarziu.
La inmormantare, cand a trebuit sa o descriu intr-un cuvant, am spus ca era un uragan. Te putea umple cu fericire pana in cele mai adânci cotloane ale fiintei tale, dar daca nu erai demn de ea te putea sfasia cu o simpla vorba si toata sentimentele acelea ar fi disparut intr-o clipita. Era unica si nu mi-am dat seama de acest lucru de cat cand a fost prea tarziu. La un moment dat am inceput sa ma resemnez. A murit si nu o mai pot aduce inapoi, dar constiinta mea nu m-a lasat si stiam, in adâncul sufletului meu, ca ea trăiește prin ceea ce mi-a oferit de-a lungul vieții sale.