Arta Cuvintelor

Capitolul 3

-Ce înseamnă cuvântul tristețe? Este scris chiar aici! Îi arăt raportul despre locotelentul Moris şi astept ca acesta să îmi răspundă.

-Mâhnire, o stare sufletească proastă. Uite, dacă tu o să ajungi să ai o persoană împortantă şi aceasta ar muri ai fi foarte tristă, te-ar arde pe interior dar nu vreau să experimentezi asta, voi încerca să te fac să zâmbeşti. Surâde iar eu neîntelegând pe moment la ce se referă.

-Esti cea mai importantă persoană pentru mine!  Îi declar şi acesta rămâne surprins de ceea ce i-am mărturisit dar starea i se schimbă rapid, starea de la surprins la tristețe şi fericire. Dar nu trece mult timp până să revină iar la subiectul cu misiunea. Dacă va avea succes putem câstiga războiul şi dacă îl câştigăm îți promit că te voi face cea mai fericită persoană.

Pe moment nu înteleg la ce se referă deoarece nu prea sunt capabilă să înțeleg cuvintele şi sentimentele aşa ca trec cu vederea şi prefer să ignor.

-M-am tot gândit că tu nu ai nume deci nu ştiu dacă sunt eu vrednic sau nu dar de azi te vei numi Kisandra! Se uită la mine cu ochii lui superbi şi îmi zâmbeste afectuos. Asteaptă să afle dacă îmi place sau nu dar nu prea înțeleg chestia cu numele.

-Kisandra? Repet eu după el încercând să îmi memorez numele meu nou care l-am primit de la el.

-Da! Aprobă acesta. Mi se pare un nume potrivit pentru tine.

-Kisandra. Maior. Mă uit puțin confuză la el iar acesta începe să chicotească oprindu-se şi rezumându-se la un zâmbet larg. Ceva în interiorul meu tresare dar nu sunt capabilă să înteleg ce se intamplă aşa că ignor sentimentul acela trecător care a fost format doar din cauza zâmbetului Maiorului.

-Kisa, te voi striga Kisa, tot timpul mi-a plăcut numele ăsta iar din cauza asta acum ți-l pot oferi ție. Mă uit la el cu ochii mei albaştri pătrunzători dând impresia că accept. Doar e un ordin, un ordin se acceptă oricât de grav ar fi. Dacă mi-ar da ordinul să mă sinucid aşi face asta doar pentru ca mi-a ordonat el.

Îmi arăt poziția de soldat care şi-a acceptat ordinul, dreaptă şi cu o mână la tâmplă iar cu cealaltă așezată pe lângă corp.

-Nu e un ordin Kisa, e ceva ce vreau să ştiu cu adevărat dacă îl poți accepta. Se uită acesta serios la mine şi asteaptă răspunsul meu.

-Nu înțeleg! Dacă nu e ordin ce poate fi, sunt confuză , nu înțeleg ... Cu el nu îmi pot ascunde gândurile pentru că nu ştiu cum să fac asta, el ma învățat tot ce ştiu, ma învățat să vorbesc, să scriu, să mă exprim, să învăț unele semnificații ale cuvintelor dar tot nu simt nevoia de a avea sentimente, nu ştiu ce sunt şi nici nu prea îmi place ideea.

-O sa înțelegi tu cândva . Deseară mergem să ne plimbăm prin oraş. Ai liber până atunci Kisa. Acesta se întoarce pe călcâie face cu mana şi pleacă spre locul unde se vor ține pregătirile pentru luptă. Nu pentru cea importanta desigur, va mai fi una înainte chiar dacă nu ştiu nici un detaliu.

Aşa că plecând de la gândurile mele am ajuns plimbându-mă cu Maiorul prin oraş. Acesta stă în fața mea iar eu merg în spatele lui admirându-i spatele bine lucrat şi uniforma care i se mulează pe corp la perfecție. Tresăritul apare din nou aşa că îmi întorc atenția prin jur.

-Simt nevoia să îți fac un cadou, nu ştiu ce ți-aşi putea da aşa că orice vrei cere. Continuu să mă uit prin jur până dau de o piatră ca şi ochii maiorului. Brioşa cu o piatra în mijloc, smarald, o piatră prețioasă de culoare verde care arată fix ca şi ochii ce îi ador cel mai mult şi aceştia sunt ochii maiorului.

Acesta nu sesizează că m-am oprit până nu mă mai simte în spatele lui. Vine în stânga mea şi se uită şi el la brioşa din mâna mea.

-O vreau pe asta! Mă întorc spre el ținând brioşa strâns în mâini .

-Eşti sigura că asta vrei? Întreabă acesta cu o micuță suspiciune în voce neînțelegînd de ce e aşa ataşată de brioşa aceea.

-Arată ca ochii Maiorului, ochii care pentru mine sunt cei mai frumoși din lume. Îi spun lui exprimându-mă la persoana a treia. Acesta nu mai pune nici o întrebare şi cumpără brioşa . Gata cumpărată îmi înmânează cadoul şi îl păstrez la siguranță temându-mă să nu îl fure nimeni.

-Ceva în pieptul meu mă doare, ce e asta, nu înțeleg. Îi adresez Maiorului iar acesta îmi zâmbește dând de înțeles că ştie ce şi nu vrea să îmi zică. Ignoră subiectul şi începe altul foarte lejer.

-Mi-aşi dori atât de mult ca intr-o zi să îmi zici pe nume, să aud numele meu rostit cu atâta blândețe de tine dar pentru asta trebuie să terminăm cu războiul .