Nu-i mai păsa... A pierdut-o...
Era pentru prima dată când simțea că pământul îi fuge de sub picioare, prima dată când știa că nimic nu mai poate fi bine, și nu credea că se va ajunge la asta, dar s-a ajuns, și nu mai are ce face, era pierdut, indiferent, într-o lume enormă, singur, voia să fugă, dar unde să fugă?... Era pentru prima dată când și-ar fi dorit să nu fi avut inimă niciodată...
Pare a fi un scenariu normal, o fată care părăsește un băiat, însă nu era deloc așa;încă se iubeau, însă el nu dăduse importanță acestui fapt, a avut sufletul ei, în palmă, se juca, jongla cu el, fără să se teamă că îl va scăpa și îl va distruge, era impasibil, totul i se părea normal, firesc, deși nu avea un aer superior ei, și chiar o iubea, o iubea mult, dar atât ;nu se gândise niciodată cât de grea i-ar putea fi viața fără ea, cât de dur ar suna un "s-a terminat", însă realizase cât de importantă era pentru el,si cât de important era să o știe a lui, dar era cam târziu...
Nu mânca, nu dormea nopțile, imaginile cu ea îl bântuiai, îi măcinau gândurile, îi lucrau psihicul aducându-l la exasperare. Nimeni nu se mai putea înțelege cu el, pe zi ce trecea devenea tot mai irascibil și violent, își lovise câinele, ceea ce nu mai făcuse niciodată în cei 7 ani de când îl avea. Alcoolul îs făcuse apariția ușor în viața lui, îi știa gustul și efectele dinainte, știa că l-ar putea ajuta, însă după ce se trezea, revenea la acele gânduri care îl făceau să urască tot ce îl înconjura, așa că se apucase de droguri... Ceva ce nu ar fi acceptat niciodată în viața lui, însă, sub efectul lor se simțea mai bine... Nehotărârea și pasibilitatea îi caracterizau viața, însă de data aceasta aveau să îi schimbe viața, să plătească deja prețul acestor "mici" defecte, la cei nici 20 de ani pe care îi avea ; prea devreme pentru el, dar simțea că nu trăiește pentru nimic, nu îl interesa nimic, nici măcar fata frumoasă care îi făcea mereu avansuri, însă aceasta nu era acea EA de care avea mare nevoie, vocea celui mai bun prieten, care altădată era cea mai bună prezență sonoră, de data aceasta i se părea enervantă și ea, era gol...
Până în acel moment era mereu distras, avea mereu altceva de făcut decât ceea ce trebuia să facă, nu se lega niciodată de nimic serios, chiar și Facultatea de Actorie și Cinematografie pe care o urma era o joacă pentru el, însă decizia acestei copile, fiind mai mică decât el l-a făcut să vadă, pentru prima dată în 20 de ani că viața nu este un joc, că te pedepsește dacă o iei în glumă, însă nici măcar asta nu mai conta, fără EA nicio propoziție nu mai avea sens, totul era un mare vid, se simțea lipsit de sens într-o lume colorată în alb și negru... Nu știa ce o să se întâmple cu el, și nici nu-i păsa, îi păsa doar ce avea să se întâmple cu EA, care plecase pe un alt drum, deși nici EI nu îi era bine, însă avea convingerea că îi va fi, în schimb, el avea convingerea că nimic nu poate fi bine, o iubea prea mult, inima îi bătea pentru EA, însă ea nu mai dorea să înțeleagă... Nu știa cum s-o convingă să-i dea o ultimă șansă, ajunsese în pragul agoniei...
Nu fusese la cursuri de ceva vreme, schimba barurile, pierdea nopțile în cluburi, stând singur și comandând mereu aceeași sticlă de tărie, pe care o golea ușor, cerând încă una, și încă una, până când nu se mai simțea, însă mereu mergea de unu singur acasă, făcând un drum de 10 minute în 2-3 ore, asta când nu adormea în marginea străzii, sau înaintea podului peste un fost râu, la jumătatea drumului spre casă, pod unde se întâlnise cu ea de atâtea ori...
Era vineri, 13 martie al anului în care EA dispăruse din viața lui... O dată pe care unii o considerau ghinionistă, însă el nu voia să audă așa ceva, era prea tranșant, nu credea în noroc și ghinion, ci în ceea ce omul își face cu mâna lui, iar el își făcuse totul cu mâna lui... Venea din club după cel puțin 3 sticle de vodkă, era beat, însă se simțea, reușea să gândească, să judece... O sună, neașteptandu-se să-i răspundă... Înghițind în sec, rosti printre dinții încleștați și amorțiți de la alcool un "Alo", însă răspunsul îi tăie răsuflarea, un "Acum ce mai vrei?" plin de regrete... Închise telefonul, și se lăsă peste balustradă, căzând în gol fără a scoate un sunet, se izbi mortal de pietrele rămase în urma secării râului, și începea să sângereze, însă acum nu mai simțea nimic, în sfârșit nu îl mai durea inima, și nici capul din care îi curgeau fără oprire șiroaie de sânge, coloana fracturată sau coastele și membrele zdrobite.
A doua zi, lumea îl găsise deja, se strânseră cel puțin 100 de persoane în jurul cadavrului, toți priveau îngroziți, cu toții considerând că, din cauza alcoolului căzuse, însă nu era așa, nu căzuse... Sărise, și dacă ar fi fost în viață și ar fi văzut o astfel de scenă acum o lună, ar fi considerat-o o mare naivitate, însă acum nu... Era singurul lucru pe care îl putea face, sau cel puțin așa a considera el... Era multă lume acolo, dar EA nu era, auzise de cele întâmplate, dar nu dorea să vadă, cu aceeași indiferență cu care l-a înlăturat în urma greșelilor făcute de el...
Ziua înmormântării fusese una superbă, soarele strălucea pe cerul albastru ca marea și ca ochii lui, ar fi fost omul căruia nu i-ar fi plăcut să se plângă după el, însă el nu știa acum că lumea plânge, încă o dată, el nu simțea nimic, iar dacă ar fi știut că EA nici măcar nu era acolo, măcar să asiste de departe când persoana pe care a iubit-o atât de mult este dusă pe ultimul drum... Atât de departe ajunsese această încăpățânare, această indiferență atât de forțată, însă, încă o dată, el nu știa, în sfârșit, nu avea cum să îi pese... Va rămâne în memoria tuturor drept "băiatul cu glumele", cel care știa mereu ce să zică, până când amintirea lui se va pierde de tot în negura cumplită a timpului...
