Început de toamnă, pe acoperișul clădirii stăteau doi tineri, privind cerul care deja se înstelase.
-Hyung, știi, unii oameni se taie...
-Știu, Kookie, vrei să-ți arăt cum e? Cel mic nu își dăduse seama de ce va urma, însă a dat afirmativ din cap...
Cel mare își răsufleca mînicile puloverului, dezgolinduși încheieturile pline de cicatrici.
-Hyung, de ce faci asta?
-Păi, micuțule, e greu pentru tine sa înțelegi unele lucruri, ai de-abia 14 ani, dar, dacă totuși vrei să-ți explic, ascultă: faptul ca îmi fac rău singur mă face sa simt ca trăiesc, sa simt măcar ceva.
-Dar e dureros, hyung, si e absurd, îți faci durere singur, cred ca te doare.
-Nu, Kookie, in acest caz, durerea chiar mă lasă, astfel, mă simt destul de bine și am impresia că toate problemele sunt în trecut.Simt ca trăiesc. Dar te rog, Kookie, nu încerca sa o faci.
-Promit, Hyung.
Cel mare l-a sărutat pe creștet pe cel mai mic, îmbrățișând micuțul care începuse sa tremure.
Salut, sunt nouă pe aici, asta e prima mea carte, deci, daca cineva o va citi, rog sa imi lăsați un comentariu 😌
