Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Trecător val ce m-ai purtat din larg pe umeri de când ca Venus din spumă-am apărut, cu-ale furtunilor dureri, te-ai spart acum la mal, întorcându-te-n colosal.
M-am trezit goală pe-un țărm necunoscut, neștiind unde mă aflu, puțin din cine sunt. Te-aș căuta, 'napoi să vii, dar e oceanul prea adânc, și să înot nu pot a ști. Să-nvăț să merg? Mi-ai spus tu cum. Și să vorbesc? La fel, nu? Din ochi până în suflet sunt tu.
Tună și fulgeră, cerule; astăzi plecat-a. Coboară-ți fruntea, lună; astăzi se stins-a. Despică-te, ocean, poate răsare iar... Dar n-am așa speranță, însă păstrez un dar: pentru cel mai înalt și dulce val, cel făr' de care glas n-aș putea avea: îți voi iubi eternitatea cât timp pe lume mi s-o da.
Sper ca marea să-ți ofere liniștea ce o aștepți îndată, că eu pe tine te aștept, dar n-ai să mai revii vreodată. Fii-mi cafeaua de dimineață și ochii blânzi de animale, îți voi păstra amintirea nemuritoare. Dacă te pictez, nu cred că-i îndeajuns de prețioasă ramă.
Că nu ți-am mulțumit destul că m-ai purtat spre adevăr, și că de-al tău final n-am putut să te apăr, te rog, iartă-mă, mamă.
