Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Ce straniu să fie decembrie și să nu îngheț. Parcă mă văd în oglindă din iarnă, în vară. Te văd și pe tine. Uite, mă țineai de mână, pe-un deal semeț, și-n jurul nostru, licurici. Noaptea-așteptau s-apară, iar noi, cu ei odată, să ne-aprindem lumina. Pletele-ți se confundau cu întunericul cel care ne-a fost dintotdeauna decât Soarele mai Soare.
De partea cealalt-a oglinzii, stăm noi acum. Eu, pe-un drum, tu pe alt drum, la intersecțiile prea rare, prea-nguste, ne mai vedem și dăm din cap, amintind de o vară ce mult prea repede am făcut să dispară. Dar drumul meu e-ntortocheat acum și nu am hartă, nici viziune, să știu de-i sigur să-i permit din nou o coliziune.
Mi-ești încă muză, vezi? Și nu am nicio scuză de te țin prizonieră-n dinții prinși de buză. Cum eu ca tine nu pot și nu vreau să-ntâlnesc, zadarnice chinuri egoist sper că și ție-ți stârnesc. Fluturii din stomac i-am smuls și aruncat pe o lampă, dar s-au întors iar licurici, luându-și avânt din rampă.
Te voi reține-n intersecție, căci mă simt reținută, dar voi sparge-oglinda să fie-aievea ce văd, ce vezi, iar dacă vrei să pleci, de-s alte câmpii mai verzi, versul îmi va fi în suflet drumul cel mai amar.
