Gust de sânge regal

Noul angajat

    -Prințesă, sunteți aşteptată în sala tronului.

Bate în uşa camerei mele, Leopold, un valet înalt şi slab, de vârstă mijlocie.

    -Vin imediat!
Îi răspund eu.

     Mă aflu în fața oglinzii, şi tot ce văd e un chip trist cu ochi căprui. Părul negru coboară încet pe umerii mei, ascunzându-mi gâtul firav. Buzele îmi tremură de emoție. În cele din urmă, mă ridic de pe scaunul de mătase roşie, şi mă îndrept spre uşă. Iau o gură de aer, iar apoi apăs pe clanță.

     Pe hol era linişte. Tocurile pantofilor mei făceau zgomot de răsuna ecoul în tot castelul. Cu fiecare pas, simt că îmi bate inima tot mai tare, iar corsetul a început să mă strângă de mijloc ca un şarpe care îşi ucide prada. În stânga şi dreapta, pe pereți sunt agățate tablouri cu diferite teme. Unele pictate în culori calde, altele reci. Unele mă fac să râd, altele să fiu curioasă. Ochii mei poposesc pe un tablou cu o corabie pe mare. Tabloul îmi aduce aminte de părinții mei. Mi s-a spus că au fost cei mai buni conducători de până atunci. De până...s-a întâmplat marea tragedie. Corabia în care se aflau părinții mei, pentru o călătorie înspre țara vecină cu scopul unui tratat de pace, a fost înghițită de apele mării învolburate. Am crescut fără părinți, şi acum că mă gândesc la ei, mi-aş fi dorit să fie aici. O lacrimă se rostogoli pe obraz.

     Îmi revin în simțiri şi îmi continui drumul spre sala tronului. Uşile înalte şi grele ale sălii erau acum deschise pentru a-mi face apariția. Valetul începu să mă prezinte în timp ce eu înaintam în încăpere.

    -Am deosebita onoare să vi-o prezint pe înălțimea sa, prințesa Yona-descendenta familiei regale al regatului Istra.

     Sala uriaşă, luminată de lumânări şi candelabrele agățate de tavan, făcea ca totul să fie învăluit de un aer de mister, iar atmosfera era amplificată de faptul că urma să întâlnesc pe cineva după atâta timp în care eu am fost obişnuită doar cu fețele servitorilor. Caut cu privirea o ființă umană nemaiîntâlnită şi găsesc doi ochi gri-albăstrui cu o sclipire aparte, parcă fermecătoare. Fața lui era încadrată de un păr blond parcă țesut cu fir de aur. Era un tânăr chipeş. Avea pielea albă de parcă soarele nu îl văzuse niciodată. M-am aşezat pe tron, iar tânărul se apropie de mine. Făcu o plecăciune şi începu să se prezinte.

    -Bine v-am găsit, prințesă! Eu sunt Aslan şi am auzit că aveți nevoie de un vânător de vampiri. Aveți mare noroc să dați peste unul.
Zâmbi încrezător.

    -Aslan...numele tău înseamnă ,,tigru" în limba strămoşilor mei.
Îi spun eu.

    -Încă un motiv pentru care aveți nevoie de mine.
Argumentează el.

    -Aslan înseamnă şi ,,trădător", încă crezi că eşti vrednic pentru a candida la acest post?
Îl întreb eu.

     El pare surprins de cuvintele mele, însă nu dă înapoi. Îşi ridică un colț al gurii zâmbind şi priveşte încrezător.

    -Sunteți isteață, prințesă. Deasemenea, cred că v-ați gândit la cât de vulnerabilă trebuie să fiți în fața vampirilor.
Şah-mat.

    -Prea bine, eşti angajat.

După turul castelului, m-am dus în grădină urmărită de paşii vânătorului. Grădina arăta superb cu miile de culori aprinse ale florilor. Parfumul lor era îmbătător. M-am aplecat să miros un trandafir alb care mi-a atras atenția în mod deosebit iar din neatenție m-am înțepat în spini. Câteva picături au căzut pe petalele albe ale trandafirului, pictându-le cu nuanța roşie a sângelui. Înțepătura a început să doară şi am început să strig.

-Au!

-Prințesă, sunteți bine?

-Sunt bine. Eşti aici să mă aperi de vampiri, de nimic altceva.

Aslan se uită la mine cu ochii lui mari iar apoi îmi cuprinde mâna însângerată într-a lui. O apropie de gură şi simt cum limba lui trece peste rană. Îl priveam nedumerită şi încercam să înțeleg ce tocmai avea de gând să facă.

-Nu trebuie să îi lăsați pe vampiri să vă miroasă sângele, aşa o să vă găsească. Chiar vreți asta?
Scutur din cap.

Mă gândesc că faptul că sunt prințesă mă dă de gol că stau intr-un castel şi sunt mai uşor de găsit, adică nu sunt atâtea castele câte case de oameni, nu? Servitorii mi-au spus că lumea crede că am murit împreună cu părinții mei şi că castelul a rămas gol. Însă vampirii ştiu că trăiesc şi că mă ascund undeva prin lume.

-Îmi pare rău, spun într-un final.

Aslan se uită la mine iar apoi mă conduse în camera mea. Pe drum am mai vorbit puțin, însă nimic interesant.

-Dacă mai aveți nevoie de ceva, sunt chiar în fața uşii.
Îi zâmbesc iar el închide uşa încet. Măcar acum, după atâta timp, voi putea dormi liniştită. Mă întind în pat, închid ochii şi mă pierd printre vise cu părinții mei pe care îi pot iubi doar în imaginația mea. Uneori parcă le simt prezența. O mână caldă, o voce lină, astea le pot găsi doar în mintea mea. Noapte bună, mama şi tata!