Roz-Fata Singuratică

Roz

                     Era o fată simplă, delicată și sinceră, ca orice om avea defecte, minore dar totuși le avea. Stătea pe o bancă întunecată la umbra nucului bătrân care își prelingea umbra pe iazul limpede ca cristalul. Ochii ei luceau ca două smaralde în lumina apusului de soare. Stătea acolo de mult timp, nimeni nu îi dădu importanță, poate că vrea să fie singură sau s-a rătăcit, sau poate că așteaptă pe cineva. Nu părea a le da importanță celor din jur, avea privirea plecată, mai să înceapă să plângă, cel puțin așa pare. Oare a primit o veste rea? Sau s-a accidentat și îi e rușine să ceară ajutor unor străini? Nu... nu era nici asta, se gândea la ceva anume.
                    Se ridică, își luă rucsacul și plecă. La prima cotitură începu' a fugi grozav de repede, și mai repede, și mai repede, parcă ar speria-o ceva, ajunse în mijlocul unei păduri, și a zis:
                    –– Te-am văzut!
                    Iar din umbra copacilor ieși un bărbat frumos îmbrăcat, părea a fi om de afaceri, o privi în ochi preț de câteva secunde până când liniștea a fost ruptă de un lătrat îngrozitor, erau câini de poliție, bărbatul își trase pălaria pe ochi fără să mai zică nimic și se pierdu în întunericul pădurii. Fata o luă pe cărare și continuă să meargă până ajunse la o casă veche, putrezită, abia mai rezistau grinzile, părea că se va prăbuși într-o clipă. Nu cunoștea casa, nu mai fusese acolo. Intră și se așeză pe un pat de fier, avea saltea de pene învelite într-un cearceaf alb pentru a nu se împrăștia. Adormi imediat cum puse capul pe pernă, era foarte obosită.