Monştrilor cu chipuri mutilate le punem perdea prin care lăsăm să se vadă doar forme şi umbre vagi... -păcălim ca să fim păcăliţi. Facem paradă şi ne expunem mândri creaturile îmbracate în rochii cu voaluri lungi de mireasă. Prezentăm în vitrine ceea ce vor ceilalţi să vadă. Aşteptând apoi răsplată, pungi pline până la refuz cu galbeni şi vorbe presărate cu parfum de flori, mângâindu-ne vanitatea... Dar surpriză, creaturile se deşiră, minciuna se descompune şi lasă-n urmă miros înţepător. Şi mare ne e supărarea atunci când ni se spulbera iluzia la care lucrasem atât... “păi cum, după toată dragostea mea, doar atât mi se cuvine?! Vezi spaţiul ăsta? Aceasta este dragostea mea, vezi ce mare e?” neştiind că dragostea nu poate fi îngradită şi-apoi livrată cu porţia.
Prezentând creaturi şi-apoi aşteptând în schimb fiinţe noi cu chipuri angelice, e nebunie curată. O stare indusă de noi, un drog ce duce la dependenţă... Ce dă satisfacţie, ce-i drept, dar pe termen scurt.
Căutăm locuri în care reflexia noastră e distorsionată, manipulată în aşa fel încât ne vedem din altă perspectivă, cea făr’ de greşeală. Cea care ne-ascunde hibele. Şi mare ne e mirarea când oglinda se ciobeşte în fisuri cu mii de ramificaţii în care ne putem zări chipul hâd. Acoperindu-ne apoi ochii şi zbierând “acesta nu sunt eu, precis a fost oglinda făurită prost!!”. În goana după perfect, orbiţi până-n adâncuri, găsim scuze.
“Dragostea? Stiu ce e dragostea, ştiu să iubesc dar mereu mă lovesc de măşti ieftine...” Oh, dar spui asta ascunzându-te după o mască de plumb. Purtăm cu noi trecutul, ne ascundem faţa şi viaţa... târâm cu noi creatura aceea hidoasă şi-o prezentăm lumii ca fiind adevărata noastră faţă. “Minte sau vei fi minţit” - ca-ntr-un moment de nebunie ne-o aplicam ca regulă de viaţă, fără ca măcar să fi observat. Sau dac-am facut-o, ne-o iertâm şi băgăm mizeria sub preş.
Şi paradoxal căutăm dragostea în locuri zidite cu ciment, dar acolo unde lumina n-ajunge nu-i loc de vreun sentiment (poate doar de cel de frică). Şi dacă ajungem să “iubim”, iubim cu porţia... închiriem suprafeţe, le îngrădim şi-aşteptăm la schimb aceeaşi suprafaţă, sau poate chiar mai mare. Ca într-o afacere. Confiscăm, punem sigiliu pe vieţile altora... "te iubesc şi-mi aparţii!" scriem mare cu roşu şi strecurăm şi câteva inimioare. Însă n-am învăţat încă faptul că iubirea înseamnă să eliberezi, nu să capturezi, nici să răpeşti drepturile cuiva asupra propriei existenţe.
Noi nu iubim ci depindem unul de celalalt! Suntem dependenţi! Nu suntem mulţumiţi de noi înşine şi aşteptăm ca alţii să ne satisfacă nevoile, căutăm în alţii ce am vrea să găsim în noi. Cănd de fapt ar fi trebuit să fi oferit ceea ce am fi aşteptat de la ceilalţi.
Dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine şi dacă nu învăţăm să oferim totul necondiţionat, nu vom găsi dragostea vreodată. Dincolo de superficial avem multe de oferit, dar preferăm să ne îmbătăm iar şi iar cu aceeaşi doză iluzorie... şi totul... din frică. Iubirea presupune curaj. Iubire e atunci când îţi pui inima la bătaie chiar şi cu riscul de a fi zdrobită sub lovituri nemiloase de baros. E nebunia aceea frumoasă, când ştii că va fi zdrobită şi totuşi o ţii în palmele-ţi deschise gata s-o oferi fără vreo remuşcare. Iubirea oferă, hrăneşte, vindecă... ura îti răpeşte ce ai, te consumă şi-ntr-un final te descompune, otrăvindu-te şi otravindu-i pe cei din jur totodată. Iubirea nu poţi s-o măsori, nu e ceva ce arde şi-apoi se stinge. Aceea e pasiunea. Dragostea nu se stinge vreodată..
Atâta timp cât căutăm ceva construit din concepţii, nu-l vom putea găsi. Dragostea nu se vede, nu miroase, nu se pipăie... ea se simte. Căutând-o cu ochii, adulmecand-o, ghidându-ne după poveştile pe care ni le spunem nouă înşine despre dragoste, vom constata că e de negăsit. Expune-te! Îţi trebuie puţin curaj, dar ştiu c-o putem face!
Când ai văzut ultima dată lumina? Trăind în vizuină nu te aştepta să găseşti creaturi prietenoase, acolo vieţuiesc monştri, şerpi, gândaci şi cârtiţe. Vrei căldură? Atunci ce cauţi sub pământ?! Iarna e mai cald sub zăpezi decât sub soare, într-adevăr, dar e şi mai cald atunci când faci un foc. Ne-am mutilat chipurile, ne-am murdărit cu noroi şi ne e frig.. Nu te-ai săturat? Iubirea curăţă, vindecă, ţi-aminteşti? Lasă creatura să cadă, fii tu cel adevărat şi arată-mi-te! Ţi-e teamă? Ştiu... însă eu voi fi primul care te va accepta! Te voi iubi şi nu voi aştepta aceeaşi monedă! Sunt nebun...? Poate... sau poate-am găsit ce căutam şi vreau să-mpart cu tine.
Iubirea are ritmul ei şi odată ce ai reuşit să te sincronizezi... totul curge lin, ca un dans ale cărui mişcari cicatrizează craterele lăsate de timp... un dans ce va ţine eternităţi... căci vibraţiile lăsate-n urma lui, umblă şi-acum printre noi!
