Dragă jurnalule

Introducere

Dragă jurnalule,
Mereu am fost în dubii despre toată chestia asta cu a scrie nişte sentimente şi gânduri pe o foaie, dar, cu ajutorul lui Bastet, am zis măcar să încerc. Viaţa mea nu-i o telenovelă, nu-i o poveste cu suspans, e o viaţă de adolescent, cu bune şi rele. Acum, că am deja 30 de ani, cred că pot să spun că sunt suficient de matură încât să pot povestii ce-am făcut "pe vremea mea".
Hai să începem cu nişte chestii simple, nişte detalii care o să ajute la un moment dat sau altul. Am fost născută într-o familie destul de mare, cu părinţi buni şi iubitori. Fiind singurul copil şi cea mai mică din familie, toată lumea îmi oferea atenţie, ajutor şi pot spune că-n copilărie, am fost răsfăţată.
Până în jurul vârstei de 5 ani, părinţii m-au plimbat prin toată ţară, am văzut toate obiectivele turistice, am făcut drumeţii, am avut nenumărate excursii şi avem sute de fotografii. La vârsta de 6 ani, mama a murit. Da, moartea îţi ia tot ce iubeşti fix când nu te aştepţi, asigurându-se că te calcă-n picioare întâi. Tata a avut o perioadă foarte proastă, s-a izolat de toată lumea, atunci a fost un timp îndelungat când am stat la bunici. Sunt nişte oameni extraordinari, mi-ai oferit tot ce aveau mai bun şi m-au crescut exemplar. Nu am nimic de reproşat faţă de ei, au făcut absolut tot în favoarea mea.
Apoi, am intrat la şcoală. Nu am foarte multe amintiri de acolo, au fost doar chestii normale şi care sunt în orice viaţă de copil. Nu eram cea mai populară, dar mereu am avut o sensibilitate faţă de ceilalţi. Mă înţelegeam bine cu toţi copii, mereu mergeam la ei acasă, la zile de naştere în excursii.. a fost o perioadă frumoasă, mai ales după ce s-a întâmplat cu mama..
Atât am timp să-ți spun astăzi.