Cu ochii ațintiți pe geam, privesc la parcul din fața blocului meu, unde un grup de copii se joacă de-a v-ați ascunselea. E o zi călduroasă de vară, 13 iulie. Sunt uimit de bucuria de pe fețele lor, atunci când găsirea unui loc de ascuns le oferă un oarecare avantaj în câștigarea jocului. Sunt niște copii undeva la vreo 9 sau 10 ani, atât de inocenți și naivi, cu un râs atât de sincer și fără nicio problemă pe cap.
Un aer de nostalgie mă cuprinde. Așa eram și eu acum câțiva ani. Și totuși ce s-a întâmplat? Odată cu trecerea vremii mi-am pierdut râsul, am devenit mai serios, mi-am pierdut acea sclipire din ochi și spiritul acela tânăr ce spera la o viață lipsită de probleme și plină de joacă și bucurii, sau cel putin care credea doar in asa ceva.
Când eram mic, singurul lucru ce-l căutam era să-mi fac cât mai mulți prieteni și să am cu cine mă juca. Aveam încredere în oricine, doar eram copil și nu credeam în altceva decât în nesfârșita joacă, ce se termina eventual când părinții ne strigau îngrijorați să venim acasă, fie pentru că era gata masa, ori pentru că era demult trecut de apusul soarelui și noi tot nu încetam a ne juca.
Cu timpul au apărut și responsabilitățile, cu timpul cei care-mi erau prieteni s-au schimbat, devenind de nerecunoscut. Am încercat să mai cred în copilărie, în acea naivitate și simplitate a oamenilor, fără secrete și minciuni, dar eram ferm convins că nimic nu va mai fi la fel.
Mi-am luat ochii de pe geam, și plimbându-mă prin cameră m-am oprit în fața oglinzii. Abia ce ieri împlinisem 18 ani, părul șaten îmi stătea în toate părțile pentru că abia mă trezisem și nu mă aranjasem, iar în ochii căprui vedeam un om plin de viață și speranță, dar cu un chip ce marca o viață grea în spate. Încă aveam încredere în mine. Se pare că trecusem cu bine peste problemele și greutățile de până acum.
Însă ce avea să se întâmple cu mine de acum încolo?
