Multi m-au intrebat: de ce-s asa de trist?
De ce in ale mele poeme, nu se regaseste veselia?
De ce aleg sa scriu despre intuneric,
Cand pot sa scriu despre iubire
Si celelalte sentimente,
Mai confortabile pentru ochiul uman?
Imi place intunericul.
Imi da acea singuranta,
Ca maine se va ivi lumina soarelui iarasi.
Imi da singuranta ca toti suntem egali.
Toti suntem egali ca firele de iarba,
La picioarele albului, al negrului si al celui de rasa galbena.
Toti alegem sa zambim.
Dar pt mine a zambi,
Imi reaminteste de toate amintirile ce le-am lasat in urma.
Prefer sa ma schimb eu pe mine, in ceva mai evoluat.
Prefer sa ascult sfaturi de la oameni care imi sunt alături.
Prefer sa-i strangulez de gat pe cei ce ma subestimeaza.
Prefer sa fiu mai bun cu toti,
Sa nu-i judec.
Intunericul imi aminteste ca toti oameni se pot regasi in inima noastra:
Se regaseste si tatal betiv,
Si mama care nu a fost alaturi de mine.
De asemenea, intunericul
Imi da prilej de a fi toti oamenii de pe pamant la un loc.
Sunt americanul, sunt rusul, sunt chinezul, sunt mongolul,
Sunt romanul in tara lui,
Sunt evreul bogat si cel sarac,
Sunt indragostitul ce nu-si marturiseste iubirea,
Sunt presidintele, sunt dulgherul,
Sunt locuitorul din nordul SUA,
Sunt calatorul pribeag din lumea aceasta.
