Anonimul

Sunt aici, în crunta existență mediocră şi mă bucur de primele clipe de libertate condiționată dintr-un spital unde am fost internat, cu alte cuvinte, târât în ghiarele boli ce m-a chinuit ani de-a rândul. Ce dezolant a fost să şti că e posibil să rămâi fără un picior din cauza unei tumori musculare iar o blestemată intervenție chirurgicală depinde de sănătatea ta alături de un viitor pe două picioare mergătoare. Singurul lucru pe care îl puteam face în acele monente era să las deznădejdea să mă cuprindă şi să îmi accept soarta cu frică. Da, frică! Îmi era atât de frică încât nu mă puteam mişca nu-mi rămânea decât să tremur din toate încheieturile.
Să şti că eşti "norocosul" pământean care îşi pune o mască a unei fericiri disperate, învăluită de speranța ce serveşte drept zid în fața abismului eternei boli pentru ai face față.
Doar, doar vei supraviețui.

Şi am supraviețuit!

Acum sunt bine, chiar foarte bine!

Operația a fost finalizată cu succes iar după o perioadă de terapi peste terapi de recuperare mi-am redobândit sănătatea cu repeziciune, spre uimirea medicilor. Nu voi uita vreodată fericirea neasemuită ce m-a năpădit în momentul în care am aflat că voi fi externat după şase zile de spitalizare, cu o zi în minus decât era prevăzut. Doctorul meu a vrut să îmi anunțe parinții însă eu am refuzat cu scopul de a le face o surpriză cu această veste. Spre uşurarea mea acesta m-a înțeles şi nu a spus nimic alor mei ce încă ştiu că mâine voi veni acasă.

Este noapte, o noapte atât de liniştită încât devine apăsătoare, dar nu îndeajuns încât să umbrească entuziasmul care îmi curge prin vene într-o nerăbdare spre a vedea reacția părinților la surpriza mea. La cum îi cunosc va fi una zgomotoasă.
În clipa următoare, imediat ce ies pe uşa spitalului, întâmpin din plin bezna nopții şi mă scufund într-un noiam întunecat plin de nimic, la fel ca mine alături de existența mea pe acest Pământ.

Cine sunt eu?

Ei bine, bună întrebare! Nici măcar eu nu mai ştiu şi nici nu vreau să spun nimic despre mine; detalii inutile precum: dacă posed ochii căprui, albaştri sau verzi, dacă am părul blond, castaniu sau cenuşiu, vârsta pe care o am sau poate dacă posed sexul feminin sau masculin dar mai ales numele meu real.

Eu sunt într-un simplu cuvânt: Anonimul.

Un om ca oricare altul ce nu vrea decât să i se asculte povestea.

Dar până atunci privesc acest prezent în care mă regăsesc pe mine în fața unui spital iar întunericul este prezent  la fiecare colț al străzi largi din fața mea, luminată pe alocuri de felinare care pălesc în fața puterii lui.
Eu sunt singura persoană îndeajuns de curajoasă încât să se avânte în negura sublimă hoinărid nestingherit în creierii nopții pe o stradă launtrică ce duce spre casa mea. Aşadar, unica prezență care se bucură de primele secunde ale unei externări dintr-un spital. Privesc în jur şi zăresc în dreapta o statuie; este a oraşului meu, Evantes, singura ce îmi ține companie acum. Înfățişează arhanghelul Xarion cu o sabie în mână ce o ține victorios în sus. Legenda spune că în trecut pe vremea caleştilor, oraşul nostru a fost invadat de o forță melefică care amenința distrugerea oricărei sulfare în parte şi chiar atunci când nu mai existat nicio speranță a sosit acest arhanghel cu o întreagă legiune de îngeri ce a salvat oraşul. Batrănii spun că acea forță malefică a jurat că într-o zi se va întoarce şi va semăna haos.

Înfricoşător, nu?!

Însă din fericire este doar o legendă, iar legendele sunt doar legende, nu sunt adevărate.
Îmi ambat privirea de la statuie şi-mi continui drumul, când deodată tot pasajul în care mă aflam este luminat puternic şi am senzația că în spatele meu se află o lumină, probabil vreo maşină. Aşa că mă întorc să văd sursa tulburări atmosferei întunecate dar nimic, pur şi simplu nu era nimic acolo. Continui să merg şi din nou apare aceeaşi luminare puternică, mă opresc din mers pentru o clipită, apoi mă întorc cât de repede pot cu speranța că o voi prinde de data asta, însă nimic, înzadar încerc, nu se află nimic în spatele meu. Încep să cred că o iau razna, cred că prea mult timp petrecut în spital mi-a afectat psihicul. Aşa că scutur din cap şi merg înainte cu hotărârea să nu mă întorc, dacă doreşte să apară din nou. Din păcate nici bine nu spun asta că pasajul este din nou luminat şi curiozitatea nu mă lasă să împlinest hotărârea de acum cateva minute în urmă. Spre deosebire de celelalte dăți, de data acesta luminarea persistă mai mult iar în momentul în care mă întorc rămân terifiat de propria uimire ce mă cuprinde atunci când zăresc sursa luminii. Este un înger mă frec cu ambele mâini la ochi cu speranța că este o halucinație. Dar atunci când îmi iau mâinile de la ochi realizez stupefiat de un nod în gât că totul este cât sa poate de real. Un înger se află în fața mea are o strălucire uluitoare a propriei aure.