Cad.
Cad.
Cad.
Și mă julesc în colțul zgrunțuros al speranței că mai pot avea ceva ce mi-a fost smuls atât de crud din brațe.
Și mă-ntreb dacă îl mai pot păstra în suflet, atât de adânc cad, încât până și vocea conștiinței mi-e un ecou îndepărtat, acolo deasupra, în punctul luminos pe care-l văd aievea ca pe-o stea.
Lumină e viața din afara Orașului, de unde nimeni nu se-ntoarce. Lumină sunt sclipirile ochilor tăi care-mi sunt tot mai străini. Lumină-i ziua de care mă-ndepărtez.
Și noaptea-i deznădejdea. Și noaptea mă înghite. Și eu mă îngrozesc. Și nu pot să fac nimic. Decât să cad. Și să sufăr.
Că încă mai sper.
