nu regret nimic.

Prolog/Episod Pilot

    Totul a început într-un loc destul de ciudat, și anume în sala de așteptare a unui psihiatru.
În timp ce stăteam pe o canapea, picior peste picior și ochii în telefon, o pot auzi pe mama spunând:

— Nu credeam niciodată că fiul meu o să ajungă în halul ăsta... Să ajungă să meargă la psihiatru, e prea de tot.

Mă enervez și îi răspund, răstindu-mă la ea:

— Nu ajungeam niciodată în "halul,, ăsta dacă tu și Andreas nu ați fi spus că sunt nebun delegat!

Mama face ochii mari, cearcănele ei fiind din ce în ce mai proeminante acum. Se uita în jur, acum lumea se holba la noi.
Îmi dau ochii peste cap și spun mai mult pentru mine:

— Mamei mereu i-a păsat mai mult de ce părere au cei din jur, un lucru complet penibil.

Aceasta se uită în jos iar eu mă uit din nou în telefon, nepăsându-mi de ce se întâmplă în jurul meu.

— Dawon Mason, poți intra.

   Mă ridic oftând și mă îndrept cu silă spre ușa psihiatrului.
Însă mă ciocnesc de cineva cu putere, făcându-l să cadă, foile din mâinile lui zburând prin aer. Fac ochii mari și sar în ajutorul băiatului. Da, poate că par nebun, dar nu sunt și nesimțit.
Îl ajut să își strângă foile de pe jos și între timp, trag o privire scurtă spre el, fiind curios de cum arată.
      Are părul brunet, moale — cel puțin așa se vede — și dezordonat. Ochii îi are de un albastru intens, aproape că m-am pierdut în ei la ce frumoși sunt.

— Uh, mulțumesc de ajutor, sunt readus la realitate de vocea lui.

   Îmi scutur ușor capul și zâmbesc prietenește, spunându-i:

— Pentru nimic, și îmi cer scuze că m-am izbit de tine dar chiar nu te-am văzut.

— Chiar așa scund pot fii? spune acesta râzând, astfel arătându-și gropițele.

Huh, adorabil.

    Chicotesc ușor și mă ridic, ajutându-l și pe el să o facă.

— Dawon Mason? Unde ești? se aude dintr-o dată o voce de femeie.
    
       Îmi dau ochii peste cap și mă întorc spre brunet.

— Păi... Ne vedem altă dată, spun eu.

— Bine. Dawon, să înțeleg? întreabă acesta rânjind.

— Da, cu cine am onoarea? îi râspund zâmbind.

— Rowoon, Rowoon Castillo.

— Mă bucur să te întâlnesc, spun în timp ce dăm mâna. Însă, din păcate, trebuie să plec. Ne mai vedem, piticule.

   Și după asta, plec de lângă persoana care urma să devină o victimă a jocului meu.