Planul ascuns al destinului

Capitol 3 & 4

Capitol 3

Prima rază de soare parcă îmi taie stomacul în două și în 2 minute aveam aceeași senzație de vomă în timp ce inima îmi bătea cu putere. Îmi verific brățară care îmi măsoară pulsul și îmi arată recordul de 137 bătăi pe minut... Nici când alerg nu am pulsul așa mărit. Încerc să mă concentrez pe respirație să alung starea de greață. Inspir 1... Expir 1... Inspir 2... O șuviță mă gadilă pe la nas și pierd numărătoarea. Fuck... Mă uit la ceas și văd că e abia 7:49. Chiar plănuiam să mă trezesc după 10, la cât de obosită sunt... mă plâng la pernă. Dar tot îmi vine să vomit și simt că dacă mai stau întinsă, o să fac o bucurie pernei, așa că mă ridic repede și mă duc la baie să îmi dau cu multă apă rece pe față.

Nu înțeleg de ce am stările astea. S-au agravat la ceva timp după ce a murit tată, însă îmi amintesc că existau și înainte, destul de rar, e adevărat, dar și atunci fără explicație.

Stau cu mâinile sub apă rece și las jetul să îmi răcorească încheieturile mâinilor. E relaxant și mă concentrez pe apă. Îmi place și simt cum inima se mai liniștește. Verific din nou pulsul: 125 bpm. Sunt pe drumul cel bun.

După câteva minute și un duș mă întorc în sufragerie. Acum soarele îmi este prieten și îmi place cum scaldă toată încăperea în lumina. Visul meu era să am o casă cu geamuri foarte mari, așa că acest apartament este cea mai mare realizare a mea.

La tv Busu mă anunță că urmază câteva zile ploioase. Urăsc vremea ploioasă, dar îmi plac ploile. E ciudat... Dar dacă stau să mă gândesc nu îmi plac zilele ploioase când am drumuri de făcut prin oraș, pentru că este haos în trafic, iar săptămâna asta din fericire nu am prea multe întâlniri, pentru că trebuie să mă concentrez pe proiectul cu uniforme.

Am chef să ies din casă, așa că decid să dau o tură până la birou, unde pot să verific și în atelier cum se descurcă fetele cu rochia de seară la care mai au ele de făcut mici ajustări până îmi pun și eu cu adevărat amprenta.

Profit că e totuși cald afară și mă gândesc câteva minute care este rochia norocoasă care o voi purta azi, poate ultima dată pe acest an. De ce gândesc așa pesimist? Poate totuși o să fie cald cât să le port și în octombrie. Așa că mă opresc la o rochiță neagră cu un colț mai lung în dreapta și foarte vaporoasă, trag repede o pereche de balerini și ies din casă strângându-mi părul în coadă prin ajung la lift.

După o staționare la Starbucks ajung la birou pe la 9:30 spre marea uimire a Valentinei – asistenta mea minionă.

- Neața! mă salută cu ochii mari de uimire. Ai căzut din pat?

Îi arunc o privire tăioasă și foarte serioasă. Mi-e foarte dragă, dar acum încerc să mă prefac indignată. Nu-mi iese și îmi scapă un zâmbet.

- Ceva de genul... îi răspund cu o mică grimasă amintindu-mi starea de la prima oră.

Însă ceva mă blochează și mă pierd cu privirea în gol gândindu-mă la stările mele din fiecare zi. Ceva nu este în ordine.

- Diana, ești ok? mă trezește Valentina privindu-mă suspicioasă.

- Da, îmi revin repede, dau o tură pe la fete să văd în ce stadiu sunt cu rochia.

- Ok, dacă ai nevoie de ceva, să îmi spui, se oferă ea așezându-se la micul birou.

O jumătate de ora mai târziu și ies din atelier mulțumită de progresele pe care le fac cele două fete. Evaluând ritmul lor, în maxim două zile o să vină rândul meu să mă ocup de rochie și deja sunt nerăbdătoare să mă apuc de ea. Dar momentan am de lucrat la uniforme și schițele făcute în ultimele zile nu prea îmi par a fi ceea ce are nevoie acest client.