In need

Cap. 2 - "Aparțin unei lumi croite special pentru mine"

  Ultima oră de curs s-a terminat, iar eu mergeam agale pe coridor precum merge o zebră în habitatul natural.

— Hei, Mady ! îl aud pe Tom cum mă strigă.

— Huh ?

— Comitetul școlii organizează un spectacol de... dans și----

— De dans ? îl întrerup ridicându-mi o sprânceană.

— Bine, de majorete.

  Comitetul e plin de majorete, normal că va fi un spectacol al majoretelor.

— Mă gândeam dacă ai vrea să vi.

— Scuze, dar nu îmi place prea mult... dansul, spun și plec.

— În caz că te răzgândești să ști că e în seara asta.

  Îmi pare rău Tom, ești drăguț, dar majorete ? Nu prea cred.

  Mă grăbesc să prind autobuzul și, ca de obicei mă așez lângă Kevin.

— Poți, te rog, să nu mai îmi împingi scaunul ? țip puternic către copilul din spatele meu. Am avut o zi grea, ca oricare alt elev de pe planeta asta. Tot ce vreau este să merg liniștită către casa, să am grijă de un puști la fel de îngâmfat și năzdrăvan ca tine, apoi să mă culc fiindcă sunt obosită. Tu și cu picioarele tale care se mișcă în continuu în scaunul meu mă scoateți din pepeni ! continui pe un ton puțin cam ridicat.

  Poate nu aș fi reacționat atât de... urât, dar de doi ani am parte numai de îmbrânceli din partea acestui năzdrăvan needucat. Oh, nu, stai, nu plânge ! Nu, nu, nu !

— Dar nu se poate, domnule Culigan. Nu puteți să îmi interziceți să merg cu autobuzul pentru... tot restul vieții ! spun privind șoferul care m-a dat afară din autobuz, iar acum părea că nici nu mă aude.

  Fără să îmi arunce măcar o privire porni autobuzul și își continuă drumul. Când geamul la care stătea Kevin a ajuns în dreptul meu, acesta a început să îmi scoată limba. Ce e în neregulă cu puștii din ziua de azi ? Vorbind de puști, ajung cu întârziere acasă și îl văd pe Stewart, copilul nesuferit de care am grijă în fiecare miercuri, și pe mama sa în fața ușii.

— Credeam că trebuia să îl aduc pe Stewart la ora patru ! Deja am întârziat jumătate de oră, ce ți-a luat atât ? întreabă femeia.

"Îmi pare rău, doamnă, dar am și eu o viață și o școală la care trebuie să merg și un autobuz pe care numai pot să îl iau. Am și eu voie să întarzi, nu? Dacă dumneavoastră nu sunteți în stare să aveți grijă de mucosul ăsta nu este vina mea, totuși !" gândeam revoltată, dar nu am spus asta. Oricât de irascibilă sunt în ultima vreme, nu pot spune asta, mi-aș pierde jobul că doar sunt plătită, așa-i ?

— Scuzați-mă, doamnă. Am avut mici probleme pe drum. Nu se va repeta.

— Ar fi bine. Uite cei 25$. Restul de 25 ți dau când vin să îl iau.

  Zâmbesc fals îndesându-mi banii în buzunar, apoi îl împing pe monstruleț înăuntru.

»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»»

  Am pus cei 50$ în pușculiță (ca un copilaș) și un zâmbet victorios mi-a apărut pe față.

  Acum am restul după-amiezei libere. Mii de idei îmi veneau în cap, dar dintre toate am ales-o pe cea care îmi displace cel mai mult.

 

  Ajungând acolo - la școală - am intrat cu sfială în sala de festivități. Pe unul din rânduri l-am zărit pe Tom singur, așa că m-am dus să îmi onorez invitația. M-am așezat lângă el, dar nu m-a recunoscut până ce nu și-a ridicat capul din telefon.

— Ai venit ! spune în realizație.

— Așa se pare, răspund. Dar să ști că tot nu sunt fanul majoretelor.

— Totuși ai venit. Observ să nu ești foarte încântată de comitet.

— Ar trebui să fiu ?

— De ce nu ?

— Păi...uhm... Doar nu sunt fană... mă bâlbâi eu.

— Cred că e mai mult de atât.

— Bine, fie, recunosc ! spun cedând presiunii, iar el chicotește.

— Ce recunoști ?

— În primul an, când eram boboacă la liceul ăsta, am dat probă pentru majorete și am vrut să mă alătur comitetului școlii.

— Ei bine ?

— După cum observi nu sunt nici în echipă și nici în comitet. Nu am fost admisă.

— Nu cred că mi te-aș putea imagina în costumul de majoretă și... așa, spune el privind spre majoretele ce își prezentau mișcările lascive pe scena din fața noastră.

  Se presupune că la spectacolul ăsta au voie și copiii? Pentru că judecând după mișcările încinse ale fetelor aș putea spune că vizionăm o secvență dintr-un film interzis copiilor sub cincisprezece ani... Cel puțin sunt îmbrăcate sumar, dar îmbrăcate.

— Nici eu nu m-aș vedea așa. Mai bine că nu am fost acceptată. Nu cred că aparțin acelei lumi, zic.

— Dar cărei lumi aparți tu, Mady ? întreabă atât de poetic încât aș crede că recită vreun vers dintr-o carte.

— Îmi place să cred că aparțin unei lumi croite special pentru mine. O lume pe care mi-am construit-o singură. O lume a mea, mai pe scurt. Gata cu pălăvrăgeala. Să fim atenți la... spectacol, spun și mă întorc cu fața la micuța scenă improvizată.

— Chiar vrei să privești asta ? întreabă ridicând o sprânceană și râzând.

— Nu chiar, răspund râzând.

— Haide, te conduc acasă.

  În mod normal aș spune "Nu, e în regulă. Mă descurc. Șoferul autobuzului îmi e prieten, mă va duce el", dar având în vedere că prietenul meu mi-a dat o interdicție serioasă de a mai păși vreodată în autobuz, mă simt nevoită să spun :

— Sigur.

  Mergând spre casa mea care e la mai bine de o oră depărtare de școală mă gândesc să deschid o conversație :

— Și de unde vi ? Adică de la ce școală.

— De la liceul La Paz Cour din Detroit.

— Nu foarte departe de aici.

— Și tu de unde vi ? Adică din ce oraș ?

— M-am născut în Illinois, mint eu.

— Mady e nume american ? Aș spune mai mult britanic sau francez.

— Nu, e american, mint, din nou.

  Sau austriac sau român. — conștiință, o să te omor !

N/A: Pam pam pam. Gata și capitolul ăsta. Se strâng indiciile ? În următorul capitol se va rupe suspansul, liniștiți-vă. :)

                                  xoxo, Gabriela. ★