Don't do it

4

O salut pe Abigail iar ea se apropie de patul meu.
– Am venit să te rog ceva foarte important, spune aceasta și se uită puțin îngrijorată la mine, ca și cum i-ar fi frică de ceea ce aș crede după.

Atunci mă ridic din pat, îmi iau inima în dinți și îi spun pe un ton serios:
– Și eu am ceva important să vă spun și mi-ar plăcea să fiu eu prima, dacă nu vă supărați.

– Spune. Te ascult. Dar dacă va exista o data viitoare aș prefera să fiu eu prima. Îmi fine. Ce ai să-mi spui?

– Cum adică dacă va exista o dată viitoare? Oricum....voiam să vă spun că eu nu mai suport acest.... orfelinat... și... aș vrea săăăăă plec de aici.
Atunci închid ochii și mă trag vreo doi pași în spate. Am reacționat așa deoarece credeam că Abigail s-ar supăra foarte tare.

De fapt chiar nu a fost așa. Ea s-a uitat puțin bucuroasă la mine și puteam să îi văd acel zâmbet subtil din colțul gurii. Nu știu de ce a reacționat așa de....prietenos. Nu e că nu ar fi prietenoasă doar că de obicei se cam înfurie din orice mică neascultare sau obiecție a copiilor de la orfelinat.
O dată, o fetiță i-a spus că nu îi place deloc de ea, că este o persoană oribilă și că ar fi foarte fericită să scape de ea.

Dacă atunci nu era Lisa prin zonă, Abigail aproape reușea să îi tragă o palmă acelei fetițe pe care toți am avertizat-o de la început să nu se pună cu Abigail dar ea nu ne-a ascultat.
Cred că se comportă așa deoarece are mult de lucru și orice om devine stresat până la urmă.
Dar acum, comportamentul ei chiar m-a surprins iar ea spune:
– De ce ai vrea să faci una ca asta? Aștept un răspuns la fel de serios pe cât mi-ai spus că vrei să pleci de la orfelinat.
Atunci încep a-i povesti de ce vreau cu orice preț să fac asta:

– În primul rând, chiar nu îmi place aici. Mă simt umilită aproape în fiecare zi.
În al doilea rând, nu este un motiv prea bun dar totuși, aici chiar nu simt că este locul meu. Aș vrea să îmi găsesc talentul sau acel ceva al meu care să mă facă specială în rândul tuturor persoanelor care într-un fel sau altul mă discrimează doar după înfățișare, iar atunci simt cum o lacrimă se desprinde de fața mea plină de umilință iar apoi cade lin până atinge podeaua și se absoarbe în covoraș.

Abigail nu observă, dar este destul că eu am făcut-o. În sfârșit am avut curaj să-i spun cuiva, în afară de Monique, ce mă apasă.
Atunci Abigail mă prinde pe după umeri și îmi spune:

– Te înțeleg. Și mie mi s-au întâmplat chestii asemănătoare în trecut.

– Poftim? Și dumneavoastră ați trecut prin experiențe nașpa în adolescență?

– Da. Și încă câte. Dar acum nu este momentul. În orice caz, poți trece peste asta. Dar, mai întâi am spus că am și  eu să-ți spun ceva.
După cum se uită la mine îmi  imaginez că nu îi este uşor să îmi spună ceea ce vrea. Pare speriată.
Îmi spune că nu vrea să vorbească despre asta aici.
Eu evident că nu prea înțeleg nimic din comportamentul ei dar totuși o aprob dând din cap încet.