Copilul care a legat totul

Capitolul 1

      Este aproape miezul nopții,iar eu caut de nebuna o esarfa..a fost a mamei mele și nu pot risca să o pierd.

     O poveste clasică.

Mă numesc Anne,am 17 ani și trăiesc singură de când mama a murit. Mai exact de la 14 ani. Tata ne-a părăsit de când a aflat că mama este însărcinată. Nu a vrut un copil de care sa aibă grijă, "încă nu era pregatit".Cam același lucru sa întâmplat și cu familia ei…nici ei nu m-au dorit așa că mama nu a renunțat la mine și… a fost nevoita să plece de acasă. Așa am ajuns aici, într-un cartier uitat de lume.

   Noi ne-am fost alaturi una alteia. Ea mi-a fost și mama și prietena și familie și tot. Încă îmi este dor de ea și nu pot accepta că a plecat... Și toate astea din cauza unui nenorocit care a condus beat într-o intersectie.…dar... să revenim în prezent.

     Aaa,v-am spus partea mai interesantă? Nu? Sunt urmărită de cineva. Nu mă crezi? Stai să vezi ce mi se întâmplă zi de zi.

   Nu îmi place locul ăsta..din toate parcurile de pe pământ sa întâmplat să pierd eșarfa tocmai în ăsta. La 2 pași de el se afla o clădire veche. Fără uși și fără geamuri,doar cu pereții goi, decojiți și stranii.

-Cea fost aia? Cine e acolo? ~spun îndreptându-mi lanterna telefonului spre sursa zgomatului~

- Arătate dacă ai curaj! ~ce tupeu pe mine având în vedere că tremuram mai rău ca o gelatină ~

Sunetele veneau din spate așa că mă întorc…...nimeni. Se auziră pași din dreapta, mă întorc..nimeni.

-Ce...vrei..dde la mine? ~perfet acum i-am arătat că îmi este frica de el/ea~

Se făcu liniste..se părea că a plecat,dar când tocmai respir ușurată..ceva a trecut ca o tornada pe lângă mine, făcându-mă să cad pe trotuarul rece.

Genunchiul drept mă doare și cred că mi-a dat sângele. Mi-am făcut curaj și m-am ridicat încet. Am plecat spre casa,cu toate că esarfa nu mi-o găsisem..

                 ***

  Ajunsă acasă, am făcut un duși și mi-am pus un plasture peste rana genunchiului.  Înainte de a mă întinde în pat îi dau de mâncare lui Pufi. Cățelușul care, dacă nu ai vedea bine l-ai confuna cu un ghemotoc blănos de un alb imaculat.

    **În a 2-a seară**

   Nu m-ați crezut până acum că sunt urmărită? Jur că cineva este acum în sufragerie! Îmi adun curajul și ies din cameră, mergând lipită de perete. Pentru a fi mai în siguranță, cică..

  Tabloul cu mine și mama era căzut pe jos,iar geamul era spart în mii de bucățele. Am simțit cum lacrimile vor să își facă apariția și nu le-am oprit. M-am îndreptat încet spre tablou cu toate că asta ar fi însemnat să mă duc direct într-un spațiu "deschis" fără apărare.

Mă așez în genunchi și i-au poza. Am simțit un fior rece pe spate și tresar. Alergând spre camera l-am luat pe Pufi și am încuiat ușa dupa noi. Micul cățeluș, alerga de colo până colo semn că ceva chiar este îneregulă. Câteva minute mai târziu se liniștește și se așează pe covor.

-Ce se întâmplă,mami? Nu mai esti îngerul meu păzitor? ~ mă adresez eu pozei,care cândva era un tablou…~

Pufi mi se alătură punându-se în brațele mele. Și asta nu e tot... Am vise ciudate, iar în capul meu e tot amestecat. Stau și mă gândesc de cele mai multe ori dacă este un vis dar…toate astea chiar mi se întâmplă..

***

   L-am scos la plimbare pe Pufi ca de fiecare dată și a devenit din nou agitat. Înconjoară un copac și latră zgomotos, iar eu m-am saturat!