Caini de vânătoare

Începutul

Deodata imi simt mainile pline de sânge iar corpul meu tremura din toate încheieturile. Nu înțelegeam de ce aveam o pofta nebuna de a omorî si nu puteam să văd clar ce e in jurul meu sau ce se intampla cu mine. Ce am facut pana acum? De ce am mâinile pătate? De ce am pofta asta nebuna de a omorî chiar daca tremur din toate incheieturile? Nu inteleg, ce mi se intampla?

  — Bună treaba câine, nu ma asteptam sa te descurci atat de bine, mai ales fiind prima ta recrutare, îmi zice surâzând, vocea lui groaza scoțându-mă din starea mea de neliniște interioara pe care o aveam, sper sa mai am ocazia sa te recrutez pe tine in misiuni.

Hă? La ce se refera? Recrutare? Caine? Si stai asa, cine e tipul asta?!

  — Dupa ce o sa te trezesti o sa înțelegi, îmi spuse el parca citindu-mi gândurile.

  — Dupa ce o sa ma trezesc? îl întreb eu, neștiind sigur ce va urma.

Imediat dupa ce spun acele cuvinte lumina din ochii mei dispare, corpul meu se ingreuneaza si de atunci totul este ca la început, in ceata. Nu mai stiu nimic, uneori ma gandesc daca asta este o gluma proasta facuta pentru mine in lumea cealalta din cauza pacatelor mele... Dar totusi, nu inteleg de ce m-a denumit „caine"... Ce vrea sa insemne acel cuvant? Sigur nu se referea la sensul de baza, sunt sigur ca sunt un om...

Sunt total cuprins in ganduri, nimic nu îmi mai da pace în ultima perioada, vreau doar sa imi pot deschide ochii si sa vad ce e in jurul meu, daca nu, cred ca o iau razna! Sper ca asta sa fie doar un vis, un vis al naibii de realist.

***

Aud zgomote si incerc usor sa imi deschid ochii. Din cauza întunericului nu reușesc sa vad mai nimic, dar cu ajutorul simțului meu auditiv foarte bine dezvoltat aud ceva. Încerc sa îmi dau seama care sunt sursele care produc aceste sunete. Hă? Stai asa, asta imi pare cunoscut... Astea sunt zgomotele scoase de armele gardienilor care patruleaza pe aici! Stai, ce? Nu e posibil... Sunt la mine în celula? Acum ceva timp eram afara!

Incerc sa ma misc si imi observ mainile pline de sange. Ochii mei o i-au razna. Corpul meu incepe sa tremure vazându-mi mainile intr-adevar patate, asta inseamna ca nu a fost un vis? Incep sa ma uit disperat prin jur si imi dau seama ca locul unde ma aflu e cu adevarat celula mea.

  — Cum naiba poate sa fie celula mea?! urlu ca un nebun în asa hal încât sunt sigur ca m-a auzit toata închisoarea.

  — Taci deținut, nu mai urla! Stii foarte bine in ce stare te aflii deci nu mai cauza probleme! intervine Hajime, unul din paznici, care se pune amenințător în fața gratiilor având mâna îndreptată spre armă pentru a o apuca în orice clipa.

Tsk... De ce mereu ma ia Hajime la rost? Nu mai exista si alti gardieni, inafara de asta? Uneori ma întreb dacă nu sunt și alți gardieni în locul asta care sa de ocupe de mine. Macar imi aminteste ca daca mai fac multe probleme s-ar putea sa fiu executat... Eh... Daca se intampla asta macar scap de acel parazit nenorocit! Dar stai, nu pot sa fiu executat! Daca se va intampla asta eu nu o sa mai pot sa aflu ce s-a intamplat in aceasta noapte!

De ce ma gandesc asa de mult la asta? Probabil pentru ca nu inteleg... nu vreau sa fiu idiot.

Se spune ca idiotii invata din greseli iar geniile invata din istorie. Nu vreau vreau sa fiu idiot cum spune aceasta vorba, dar nici un geniu nu pot fi. Chestia asta nu o pot invata din istorie, mai bine zis nu o pot afla din istorie.

  Off... Pana la urma s-ar putea sa fiu unul. Dar acum ca ma gandesc mai bine la ce s-a intamplat si la stadiul in care sunt nu aveam cum sa scap din celula. Chiar si pentru mine e imposibil sa ies din cusca asta, si chiar daca reușeam, sistemul de aparare este extrem de dificil de penetrat. Nu imi pot explica de ce sunt murdar sau cum am reusit sa ies din cusca asta dar cred ca pana la urma o sa aflu.

Fac o pauza din a ma mai gandi la chestiile astea, apoi realizez ceva :  gardienii au vazut ca am mainile murdare dar totusi nu au zis absolut nimic. Asta e ciudat... Dupa mentalitatea lor ar fi crezut ca am omorat pe cineva de aici si m-ar fi trimis la executie fara ca macar sa verifice daca e toata lumea. Oare si ei au de-a face cu asta?

Iar sunt idiot si ma gandesc prea mult. Oricum mai sunt zile, nu e ca si cum azi e ultima mea zi. Nu trebuie sa rezolv toate probleme vietii ca sa stiu ca pot muri linistit. Nu nene, stai cuminte, nu sunt chiar asa un mare idiot. Da, ma deranjeaza faptul ca nu stiu ce s-a intamplat. Nu pot sa renunt aici, trebuie sa aflu ce am făcut în urma cu câteva ore.

Ma bag la somn asa poate imi mai revin, ma rog doar sa nu ma trezeasca parazitul ala de Hajime.

Fix in momentul când vreau să imi inchid ochii îl aud pe Hajime strigând la mine :

  — Vrei sa te culci?! Ce ai facut pana acum înafară de a sta?! Nu ai dreptul sa dormi! Nu ai facut absolut nimic pana acum decat sa stai! îmi reproșă el mie exact ca un părinte care își cearta copilul.

Doamne ce nervi m-o luat in momentul asta!

  — Daca nici sa dorm nu ma lasi atunci ce dracu pot si eu sa fac?! În curand o sa imi spui ca nu mai am voie nici sa respir!

  — Dupa mine nu iti mai dădeam voie sa respiri de mult, doar de ce crezi ca esti tinut aici, intr-o inchisoare? Pentru ca oamenii au crezut ca nu mai ai ce căuta in lumea lor! Pentru ca nu mai ai dreptul sa respiri acelasi aer ca ei! Foarte multa lume crede asta despre tine si trebuia de mult sa fii executat însă uită-te aici, încă în viață. Bucură-te că ai avut norocul ăsta si nu îți irosi timpul dormind!

De ce mi se pare ca îi pasă de mine? Cred ca delirez de tot! Oricum, am motiv sa fiu obosit! Chiar daca el zice ca stau degeaba nu e deloc așa! Azi dimineață sigur nu eram in celulă si sigur nu stăteam degeaba. Dar mă rog, nu pot să îi spun, o să creadă ca sunt mai nebun ca de obicei...

  — Nu ignora un gardian cand vorbește cu tine! îmi urla el revoltat de dupa gratii și incepe să mă împungă cu o coadă de mătură.

  — Serios? Chiar nu aveai cu alt ceva să mă împungi decăt cu o coadă de matură? îl întreb eu luându-l la mișto.

  — Zi mersi că e o coadă de mătură si nu o suliță, îmi replica el pe un ton dur, ce se voia a fi impunător.

  — Bine, bine, tac, tac, ii spun eu ridicând mâinile în aer în semn de predare.

  — Tsk... De ce stau numai eu cu ochii pe tine? Asta mă irită la culme!

  — Asta ma intreb si eu de atâta timp si uite ca tot nu am primt un răspuns...

Hajime își da ochii peste cap si pleacă din fața celulei mele. Se pare că eu chiar nu pot fi o companie plăcută. Asta mă amuză. Persoana pe care o urasc din tot sufletul nu ma suporta. Mi-am îndeplinit unul din scopurile mele în viata. Incep sa zâmbesc, cu siguranță par un psihopat, dar puțin ma interesează în acest moment.

  — Ce naiba e cu zâmbetul ala pe fața ta? ma întreabă Hajime privindu-mă puțin ciudat.

  —  Ne, Hajime, doar ai vazut că am mâinile pătate de sânge și totuși nu mi-ai zis nimic. De ce? îl întreb ridicându-mi privirea pentru a-l putea privi fix în ochi.

  — Credeam ca ai incercat sa te sinucizi ca sa imi faci si mie o placere așa ca nu am zis nimic, imi răspunde el plictisit, fiind total neinteresat de acest aspect.

Da din umeri cu un rânjet pe față și pleacă. Ce e in neregulă cu tipul ăsta? Chiar așa de mult mă vrea mort? Presupun că avea dreptate mai devreme, lumea nici măcar nu vrea să respire același aer ca mine.