Dragostea durează 3 ani!

I

      Ori de câte ori oamenii îți spulberă speranță, învăța să zbori din nou!!
     
    
-Ce tot privești? îmi strigă Mateo brutal.
- Poți să te calmezi, nu mă interesează personalitatea ta, pe care de fapt nu o  ai, dar nu asta e esență.
   Asta e calvarul la care sunt supusă zilnic, mă ceartă, se i-a de mine, îmi reproșează de parcă aș fi proprietatea lui,mă irită așa persoane, care nu mă cunosc, dar încearcă din răsputeri să mă domine, indispusă mă pornesc la ora de sport.
  Sunt o adolescentă obișnuită, am ochii negri, expresivi, tenul pielii  mult prea alb, buze care îmi accentuează un zâmbet copilăresc, gropiță în obrazul stâng, sunt mică de statură și am un suflet mare!
Părul de lungime medie, mai mereu lăsat liber pe spate. Sunt calmă și inofensivă, îmi limitez  libertatea printre paginile cărților și o scald în cerneală amestecată cu lacrimi. Cred în oameni, iar ei ajung să mă distrugă definitiv. Fiind confundată în gânduri nici nu am atras atenția cât de repede a trecut ultima oră. Mi-am luat rămas bun de la colegi și grăbită am pornit spre ieșirea centrală, la jumătate de drum mă împiedic de propriul picior și simt că  aproape cad, când o mână puternică mă prinde și mă ajută să îmi recăpătat echilibrul. Mă uit la salvatorul meu și îi zâmbesc:
- Mulțumesc din suflet, de nu erai tu făceam cunoștință cu parchetul ăsta drăguț, râd isteric.
- Pentru puțin, am avut onoarea să te prind, mă numesc Sebastian. Îmi zâmbește larg, pare drăguț, doar că nu am ochi pentru el, e înalt, tenul pielii  alb, poartă un tricou sport, blugi și adidași, parul e bine aranjat și are un parfum îmbătător. Ochii albaștri că cerul senin. Îl analizez minuțios și încerc să înțeleg cine l-a scos în calea mea, soartă sau karma?
-Eu sunt Sarah, încântată de cunoștință, penibilă situația de mai devreme, nu crezi?
  Expresia mi se schimba brusc, devin serioasa și pregătită de  orice, îl observ pe Mateo cum înaintează spre noi cu viteza luminii, se oprește la doi pași și spune evident nervos:
- Ai două secunde că să îți i-ai mâinile de pe ea și să dispari, de altfel vei afla de ce sunt în stare.
Mă trezesc că îi spun:
- Ce naiba crezi că faci? Nu e amuzant deloc!! Ești liber să pleci și să îți vezi de treabă. Nervii îmi sunt încinși la maxim, iar Sebastian se uită uluit, când la mine, când la Mateo, fără ca măcar să înțeleagă ce se întâmplă.
  Îl trag de mână pe Sebi, facem stânga împrejur și ieșim din liceu.
- E prietenul tău cumva?
- Glumești? E un cunoscut, abia de l-am văzut de 2 ori prin liceu și atunci mi-a reproșat câte ceva, are un comportament straniu și imatur, nu îl înțeleg deloc. Scuze că te-am implicat în așa ceva.
- În regulă, doar fii mai atentă e destul de dur și agresiv. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, poare ieșim la un suc în weekend?
- Cred că da, pe curând, mulțumesc încă odată.
- Pa!
Sunt destul de confuză, sunt primul an la liceu, am destui cunoscuți că să nu mă simt singura și ignorată, sunt respectată de majoritatea, dar Mateo îmi dă viață peste cap. E enigmatic și fermecător, ochii îi sunt căprui, buze cărnoase și zâmbet impecabil. Are un stil aparte care îi definește personalitate confuză și teatrală. Cămașă de un alb intens, blugi  care se asortează de minune cu ochii. E vorba de un om și o enigmă.
Ajung la stație, ard de nerăbdare să ajung acasă să mănânc ceva.
Din fericire, după 20 de minute mă aflu în bucătărie cu ceașca de ceai într-o mână și gânduri șiroaie.
Adolescenta fiind îmi conving părinți că dragostea-i durere, unde unul se pierde în universul altui om, până ajunge la dezmembrarea totală. Mai mult de atât, iubind, renunțăm la propria  ființă de dragul altcuiva.
  Mama mi-a oprit ora de meditație printr-un sunet:
- Bună draga mea, ai ajun acasă?
- Da, am luat prânzul și doresc să fac ordine.
- Bine, mai târziu te duci în oraș la cumpărături, lista o găsești pe frigider.
- Sigur, te pup mami, să ai o zi bună.
- Pupici, pa!!
   Trei ore mi-a luat să îmi aduc casă în ordine și să îmi pregătesc temele pentru a doua zi. Mi-am îmbrăcat cei mai comozi blugi, am luat geaca în spate și  ieșit pe ușă.
Astăzi e aglomerat în oraș, aștept semnalul verde să traversez, fac câțiva pași și văd cum din dreapta vine o mașină cu viteză, nu reușesc să mă îndepărtez, ajung pe parbriz, și simt ceva lipicios la atingere, cum alunecă pe față mea. Moment în care îmi pierd cunoștința.  Când mă trezesc sunt într-o încăpere străină, lumina e puternică și pe scaun lângă mine e cineva, simt respirația agitată, întorc capul în acea direcție și îl văd pe Mateo.
- Ce s-a întâmplat? De ce ai venit aici?
- Fii calmă, mă ia de mână,  ai fost lovită de o mașină, ți s-au făcut analize, însă totul e bine, ai avut o stare de șoc și ai pierdut cunoștința. Acum însă poți merge acasă.
- Tu cum ai apărut aici?
- Am văzut cum ai fost lovită și am hotărât să te ajut, acum poți să te ridici și eu te voi duce acasă.
Mi-am luat geaca de pe scaun și am ieșit afară, era deja noapte și frig, m-am oprit în fața spitalului să îl aștept pe Mateo, s-a apropiat pe la spate și m-a îmbrățișat, apoi brusc s-a îndepărtat și a pornit spre mașină. Până acasă am mers în tăcere, înainte de a coborî, i-am spus încă odată mulțumesc și am plecat fără casă mă uit înapoi.
  Câte surprize îmi pregătește viața asta, am spus în sinea mea și am intrat în casă. După o baie relaxantă am luat jurnalul meu de pe noptiera și am încercat să scrii câte ceva:
" Lipsită de speranță!"
Există oameni care ne învață să zburăm, ne oferă totul ca mai apoi peste ceva timp să plece luând înzecit din toate.
Există și cei care sunt mâncați din toate părțile de invidie, ne ajută să ne simțim de ajutor până își ating scopul și pleacă.
Există răni grave, păcat că nu s-a găsi remediu și pentru ele."
  Am închis jurnalul și am plecat la somn.