Încă tind să cred mai aveam ceva viitor împreună când ai plecat.
Deși nu eram lângă tine când mi-ai zis c-o s-o faci ți-am simțit greutatea pașilor pe sol, deși corpul tău fin ca al unei entități nu făcea de obicei zgomot când călca.
Am auzit geamătul scaunului când te-ai urcat pe el și ultima oară am simțit scârțâitul sforii invocată de greutatea trupului tău fix pe șira spinării, un tremur lung, până mi s-a ridicat tot părul de pe ceafă.
Erai fascinantă și spontană, cu figura ta întunecată și cu aura misterioasă ce își făcea veșnic veacul prin jurul tău.
Gesturile banale deveneau incredibile când erau efectuate de tine, modul în care îți duceai țigara între degetul mare și cel arătător (degete pe care mereu le-am considerat de pianistă: subțiri și lungi, palide și delicate, cu unghii trecute puțin peste carne, cu o formă de U subtilă) spre buzele tale mari și vișinii, apoi duceai bricheta la țigaretă și o aprindeai rapid.
După fiecare pachet aruncai bricheta. Nu știu de ce, eu nu fac asta. Probabil singurul gest al tău pe care nu îl regăsesc acum în mine.
Ascult tot ce ascultai tu înainte să pleci.
Mă comport cum te-ai fi comportat tu în unele situații, înainte să pleci.
Îți folosesc cuvintele.
Beau marca de vin pe care tu obișnuiai s-o bei.
Fumez ce fumai tu.
Și
,la dracu,
de ce nu te-am întrebat ce autori citești?
Unde ești, acum?
