Vocile

— Nu sunt nebună, nu sunt nebună, nu sunt nebună.

        Jane își repeta asta zilnic. Simțea că dacă va crede cu destulă tărie în faptul că nu e nebună se va dovedi că, într-adevăr, nu este.

        Însă cum altfel putea să explice Vocile din capul ei? Care e motivul din spatele țipetelor pe care le aude în fiecare zi, oră, minut, secundă a existenței ei? De ce era singura care le auzea? Sunau atât de real, Vocile erau atât de puternice. Era ca și cum cineva i-ar țipa în urechi.

        Unghiile neîngrijite zgâriau pereții gri ai camerei de ospiciu în care se afla de trei ani, gravând aceleași trei cuvinte.

        Trei ani de țipete hrănite cu pastile și mâncare cu gust de vomă.

        Trei ani departe de familie și prieteni, singurele persoane care îi puteau îndepărta, măcar pentru puțin timp, durerea pe care o simțea zi de zi, oră de oră.

        Trei ani.

        O mie nouăzeci și trei de zile.

        Douăzeci și șase de mii două sute treizeci și două de ore.

        Atâtea numere, atâtea cifre, atâtea litere, atâtea sunete, atâtea țipete și cuvinte greu de descifrat. Totul în capul ei.

        Era greu de crezut că nu e nebună.

        Cănd a auzit Vocile pentru prima oară era tânără și naivă și ele au făcut un copil de nouă ani să ucidă pisica vecinei. Când sângele părăsea corpul nevinovatului animal de companie, Vocile urlau de fericire și cântau în capul micuței Jane Johansson.

        Încă se simțea extrem de vinovată, deși au trecut alți nouă ani din viața ei iar vecina o iertase.

        Timpul trecea iar Vocile deveneau din ce în ce mai puternice. Îi promiteau că o lasă în pace dacă făcea diverse lucruri oribile. Jane începuse să-și rănească colegii de la școală. Le făcea zgârieturi adânci și le smulgea părul. Îi tăiase minunatul păr blond și lung al unei fete pe nume Alice, alături de o bucată de piele de pe capul acesteia. Folosind aceeași foarfecă, a tăiat vârful degetului mic de la mâna dreaptă a colegului ei de bancă, Jimmy. Acțiunile ei au făcut-o să fie exmatriculată de la patru școli pe durata unui singur an.

        Mai târziu a început să tortureze și să ucidă animale nevinovate de pe stradă.

        Dar ele, Vocile, tot nu încetau. Tot nu îi dădeau pace, în ciuda tuturor promisiunilor pe care le făceau. Jane și-a dat seama că ele mințeau când îi spuneau „Oh, micuță Jane. Dacă faci următorul lucru îți promitem că te lăsăm în pace pe veci!", însă a continuat să spere

        Părinții au trimis-o la diverși terapiști, unsprezece în total, dar absolut nimic nu ajuta. Totul mergea bine până la întrebarea „Ce te îndeamnă să ucizi acele animale?" la care ea răspunea mereu cu „Vocile mi-au spus". În momentul următor fiecare terapist din cei unsprezece le recomanda părinților fetei cel mai bun psihiatru pe care îl cunoșteau.

        Cu toții credeau că suferă de o boală mintală.

        Realizând că devenea o persoană de nerecunoscut, a început să refuze să mai facă ceea ce Vocile îi ordonau, iar ele au început să țipe. Și nu s-au mai oprit.

        Își dorea să le poată ignora, dar devenea prea greu. Nu se putea concentra la nimic. Nu putea să doarmă. Nu putea să audă clar ce îi spuneau alte persoane. Cu greu își auzea propriile gânduri.