Privea in gol. Doar atat facea. Lumea parea prea mica pentru a o mai cuprinde. Atat de mica si totusi ingrozitor de coplesitoare. Vantul batea cu putere printre suvitele ei de culoarea pamantului. Degetele ii stateau ancorate adanc in iarba deasa, rece, intr-o ultima incercare de a se controla.
Norii cenusii alergau pe cer. Nici macar ei nu zaboveau asupra ei. De ce ar fi facut-o?
Picioarele ii atarnau la marginea stancii, iar prapastia se deschidea periculos de primitoare sub ea. Doar vantul o mai dezmierda in atingerea lui iute.
Se simtea pierduta. Sentimentul era asurzitor. Ii tulbura echilibrul si ii incetosa vederea.
Inspira adanc. Vijelia parea sa se inteteasca, iar primele picaturi de ploaie sa ii atinga obrazul. Ce mai putea face acum cand totul se ruinase? Ce putea sa faca sa mearga mai departe? In pofida bunelor ei intentii, toate se intorsesera impotriva ei, iar cel mai tare durea autocritica. Era atat de buna la ea. Excela. Doar la asta.
Cand simti ca pieptul ii era pe punctul de a exploda, lasa o parte din suflet sa i se franga in vant. Ii dadu drumul sa pluteasca. Nu il mai voia. Nu cand o rascolea atat de tare.
Crezuse ca isi gasise un echilibru, dar atunci viata ii crapa in trei dintre aspectele pe care ea le pretuia cel mai mult. Si acum se lupta. Se chinuia sa isi stapaneasca propria inima. Cat de usor se naruise totul si cat de vinovata se gasea.
Unghiile i se infipsera adanc in pamantul ud, iar iarba incepu sa se rupa sub inclestarea ei. Inchise ochi strans si inspira adanc. Rezultatul fu mai dezastruos decat s-ar fi asteptat caci o alta rafala de vant o lovi si smulse din ea un geamat.
Durerea ii acaparase intreaga fiinta si era crunta. Sangera. Si nu suficient incat totul sa se termine rapid. Nu. Trebuia sa se chinuie. Altfel nu ar fi fost ea.
Siroaiele de apa ce cadeau din ceruri o loveau cu forta. Nu avea nicio protectie in calea lor. Copacii falnici din valea adanca de sub ea se inclinau si se zvarcoleau in urgia ce se abatuse asupra lor.
Curentii puternici faceau ca vegetatia se se vaite, iar stancile sa urle indurerate.
Privea acum panicata la ceea ce devenise viata ei. Doar o boare. O adiere usoara pe care nimeni nu o mai simtea. Nu se asemana deloc vantului ce izbea picaturile de ploaie peste pielea ei complet uda, transformandu-le in ace ascutite. Si cat si-ar fi dorit sa aiba puterea unui uragan.
Tipa in salbaticia dezlantuita ce o inconjura, dar glasul i se pierdu rapid.
Vantul continua sa bata nestingherit, apa sa isi gaseasca cursul neobosit, iar sufletul ei sa se farame bucata cu bucata, lasandu-se suflat in inaltul cerului pana cand ei ii mai ramase doar o firmitura din ceea ce fusese candva. Doar atat.
Se ridica in picioare si isi scutura palmele de pamant si firele de iarba. Privi din nou in golul ametitor din fata ei si se retrase un pas de la marginea stancii. Inspira adanc si lasa miresme noi sa ii patrunda in adancul fiintei, pana cand descoperi in rezistenta ei in fata naturii ceea ce cautase cu atata inversunare si disperare.
Avea inca putere.
Doar atat! Dar avea ce trebuia pentru a-si regasi esenta.
