Villette

Bretton

Nașa mea locuia într-o casă elegantă, în vechiul și cochetul oraș Bretton . Familia soțului său trăise în acel loc preț de mai multe generații,purtând chear numele locului natal,căci ei erau Brettonii din Bretton ; asta fie,pur și simplu datorită unei coincidențe ,fie din pricina faptului că vreun strămoș ceva mai îndepărtat fusese o personalitate îndeajuns de importantă încât să dea numele sau meleagurilor pe care își dusese traiul ,nu am de unde să știu acest lucru.
Pe când eram micuță , mergeam la Bretton cam de două ori ori pe an, iar vizitele cu pricina îmi făceau mare plăcere. Atât casa , cât și cei care sălășluiau în ea se potriveau ca o mănușă felului meu de a fi. Camerele mari care adăsta liniștea,mobilele aranjate inspirat , ferestrele largi și curate ,balconul exterior,din care puteai admira vechea și liniștita stradă care tot timpul avea un aer de duminică sau de sărbătoare . Atât de pașnică era atmosfera,atât de curat era pavajul,toate acestea mă bucurau nespus.
Un copil ăflat într-o casă de oameni maturi este de obicei un personaj important și într-un mod discret, doamna Bretton,care rămase văduvă înainte ca eu să apuc să o cunosc și care avea un fiu, m-a tratat întodeauna cu multă dragoste. Soțul său ,medicul,murise când ea nu-și pierduse încă tinerețea și frumusețea.

Nu mai era tânără,după cum mi-o aduc eu aminte , dar era încă frumoasă,înaltă,bine făcută și chear dacă era prea brunetă pentru o englezoaică,tenul său închis la culoare reflecta în continuare o strălucire sănătoasă , iar vioiciunea se citea încă în ochii sai negri și veseli. Oamenii considerau că e mare păcat că acestă limpezime a tenului nu fusese moștenită și de fiul sau,care avea ochi albaștri,foarte pătrunzători chiar din copilărie,și al cărui păr lung avea o culoare pe care nici măcar prietenii săi nu se încumetau să o numească,cu excepția cazului în care era scăldat în soare,situație în care afirmau că ar fi auriu. În schimb,mama sa îi dăruise aceliaș trăsături (sau cel puțin acestea erau semnele,căci pe atunci era doar un copil,a cărui creștere nu se încheiase încă) , ca și cele mai prețioase însușiri dintre toate , sănătatea de fier , permanenta sa bună dispoziție și imperturbabila sa stăpânire de sine,calități care valorau mai mult decât o avere pentru deținătorul său.
În toamna anului...eram în vizită la Bretton. Nașa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam în acel moment. Cred că avea încă pe atunci o presimțire legată de o serie de viitoare întâmplări pe care eu nu aș fi fost în stare nici măcar să le bănuiesc,dar a căror slabă adiere, aflată încă departe,îmi insuflă o tristețe vagă, făcâdu-mă să mă simt încântată de faptul că mi se oferea ocazia de a schimba mediul și societatea de care avusem parte până în acel moment.
Când eram în preajma nașei mele,aveam senzația că timpul se scurgea întodeauna ușor și plăcut,precum curgerea molcomă a unui râu princâmpie , nu în tumultuoase învârtejiri.Vizitele mele la ea semănau cu șederea unui creștin plin de sperantă lângă o apă curgătoare, cu „Copaci verzi pe fiecare mal și cu pajiști împodebite cu crini pe tot parcursul anului". Nu existau nici farmecul schimbărilor și nici emoția provocată de felurite întâmplări,însă eu eram foarte încântată de acestă liniște și atât de puțin dornică de agitație încât,atunci când acesta din urmă s-a produs am resimțit-o aproape ca pe o tulburare, dorindu-mi mai degrabă ca așa ceva să nu se fi petrecut.
Într-una dintre zile a venit o scrisoare al cărei conținut era clar că o surprinse pe doamna Bretton , stârnindu-i cher și o oarecare îngrijorare . La început am crezut că fusese expediată de la mine de acasă și am cam tremurat de frică, așteptându-mă să-mi fie adusă la cunoștință cine știe ce veste nefericită . Dar nu mi s-a spus nimic ,așa că norii de furtună pe care îi simțeam adunându-se deasupra mea părură să se facă nevăzuți.
A doua zi, întorcându-mă dintr-o plimbare mai lungă, mi-am dat seama ,atunci când am intrat la mine în dormitor,că se produse o schimbare neașteptată . Lângă patul meu în stil franțuzesc , aflat într-un alcov adumbrit , își făcuse apariția, într-un colț, un pătuț de copil drapat cu perdele de culoare albă; și lângă scrinul meu de mahon, cu sertare se ,ze ivise un scrin micuț, din lemn de trandafir . Am rămas împietrită , privind lung , neștind ce să cred. „ Ce rost au lucrurile astea și ce vor oare să spună?" m-am întrebat . Răspunsul era la mintea cocoșului. „ Sosește încă un musafir ; doamna Bretton așteaptă și alți oaspeți".
Coborând la masă ,am avut parte și de explicații. Mi s-a spus că în scurt timp aveamsă mă bucur de compania unei fetițe,fica unui prieten și rudă ceva mai îndepărtată cu răposatul doctor Bretton . Am aflat că acestă fetiță își pierduse de puțină vreme mama, cu toate că, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton ,acestă pierdere nu fusese chiar atât de mare cât ar fi putut să pară la prima vedere. Doamna Home (căci Home părea să se numească) fusese o femeie tare frumoasă, însă cam flușturatică și nu tocmai cu picioarele pe pământ ,care nu se prea ocupase așa cum se cuvenea de copilul său și care constituise,pentru soțul ei, o sursă de profundă dezamăgire și de neostoită mâhnire. Căsătoria lor se dovedise atât de neinspirată încât , într-un târziu ,avusese loc despărțirea despărţire prin înţelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-şi încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbinţeli şi după o foarte scurtă boală murise. Soţul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această ştire cu totul neaşteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduinţa şi răbdarea lui exagerate grăbiseră sfirşitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea şi pofta de viaţă îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiţă. „Şi nădăjduiesc – adăugase în încheiere naşa mea – că acest copilaş nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte şi uşuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci
— Mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deşi nu prea are simţ practic: se dă în vânt după învăţătură şi ştiinţă şi-şi petrece o jumătate de viaţă în laborator tot făcând experienţe – un lucru pe care fluşturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înţeleagă şi nici să-l suporte; şi, drept să spun – mărturisise naşa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut aşa ceva“.
Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moştenise înclinaţiile acestea spre ştiinţă de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franţuzească şi scoţiană, şi avea în Franţa câteva rubedenii, dintre care unele îşi scriau numele cu particula ele înainte, lăudându-se că sint de sânge nobil.
În aceeaşi seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligenţa cu care era aşteptată să vină micuţa noastră vizitatoare. Doamna Bretton şi cu mine şedeam singure în salon aşteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de şcoală care locuia la ţară. Naşa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mină. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios şi neliniştit afară.
— Sărmanul copil L spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aştept s-o văd ajungând cu bine aici.
Puţin înainte de ceasurile zece clopoţelul de la poartă anunţă întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine uşa de la intrare şi mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr şi câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuţei, şi în josul treptelor Warren, ţinând în braţe ceva ca o bocceluţă înfăşurată într-un şal.
— Acesta-i copilul? am întrebat eu.
— Da, domnişoară.
Am vrut să dau şalurile la o parte şi să arunc o privire spre faţa micuţei, însă ea şi-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren.
— Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise uşa către salon – şi ia şalul acesta de pe mine, continuă micuţa, scoţând cu mânuţa ei acul care încheia şalul şi dând ’ân lături cu grabă şi nerăbdare faldurile care-o înfăşurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească şalul, însă ţesătura era mult prea greoaie şi mare pentru a putea fi mânultă de degetele şi braţele ei micuţe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva.
Spunând acestea se întoarse şi-şi aţinti privirile asupra doamnei Bretton.
— Vino încoace, micuţa mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu eşti udă şi îngheţată, vino să te încălzeşti aici la foc.
Copilul făcu ciţiva paşi grăbiţi prin cameră. Eliberată din şalurile ei părea nefiresc de micuţă, însă era o făptură desăvârşit proporţionată, uşoară, zveltă şi dreaptă. Cocoţată în poala încăpătoare a naşei mele părea o păpuşă: gâtul ei. Delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau şi mai mult, mi se părea mie, această asemănare.
Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, braţele, picioruşele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obişnuit o femeie căreia să~i placă gesturile drăgăstoase: chiar şi cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuţa străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o:
— Şi cum o cheamă pe micuţa mea?
— Missy.
— Dar pe lângă Missy?
— Tăticul îi spune Polly.
— Şi are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine?
— Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma.
Şi clătină expresiv din cap.
— Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el.
— Credeţi, doamnă? Ştiţi sigur că are să facă asta?
— Aşa cred.
— Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav.
Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi trase mâna dintre ale doamnei Bretton şi se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă-’1 se împotrivi, însă micuţa spuse:
— Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau şi pe scaun.
I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei şi, luându-şi un taburet, şi-l duse într-un colţ unde erau umbrele mai adânci şi se aşeză acolo. Doamna Bretton, deşi o femeie înclinată să poruncească, şi chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalţi,
i i a adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-şi facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă“. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum îşi reazemă cotul micuţ de genunchiul subţiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum îşi trage o batistă din buzunărelul rochiţei sale de păpuşă şi apoi o auzii plângând. Alţi copil, când sunt necăjiţi sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se ruşineze sau să se reţină; însă fiinţa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Şi, nu după multă vreme, un glăscior venind din colţul acela întrebă:
— N-am putea suna clopoţelul după Harriet?
Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta şi ea a sosit.
— Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuţa ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu.
Harriet o încunoştiinţă că se şi interesase de asta.
— Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet.
— Nu, domnişoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împărţi camera cu această tânără – şi arătă înspre mine.
Missy nu-şi părăsi locul, însă îi vedeam ochii cău- tându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută îşi părăsi colţul.
— Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută.
— Noapte bună, Polly, i-am spus eu.
— Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeaşi cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon.
O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în braţe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie“, şi paşii ei micuţi se auziră trudind din greu în sus pe scară.
Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Îşi aranjase pernele în aşa fel încât să-şi ţină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniştite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abţinut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în luminare, i-am recomandat să se culce.
— O să mă culc, fu răspunsul.
— Ai să răceşti, Missy.
A luat atunci un vestmânt micuţ cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn şi şi-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum doreşte. Un timp. Ascultând în întuneric, m-am dat seama că mai plânge încă – plângea3 străduindu-se să se reţină, fără zgomot şi cu grijă să nu se trădeze.
Dimineaţa când m-am deşteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase şi, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzaţie ciudată privind-o cum se spală şi se îmbracă, aşa mică, preocupată şi tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-şi facă singură toaletă; nasturii, fundele, agăţătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpăţânare ce era plăcut de urmărit. Îşi împături frumos cămăşuţa de noapte, îşi netezi cu grijă învelitoarea culcuşului ei, apoi, retrăgându-se într-un colţ, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat şi-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme.
Guvernanta bătu la uşă. Ea se ridică în picioare.
— Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie.
— De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy?
— Sst! vorbeşte mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezeşti pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăşi în pat cu ochii închişi). M-am îmbrăcat singură, ca să învăţ pentru vremea când tu ai să mă laşi singură.
— Vrei ca eu să plec?
— Când eşti îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda şi netezeşte-mi părul, te rog.
— Funda îţi stă destul de dreaptă. Ce fiinţă curioasă mai eşti şi dumneata!
— Trebuie înnodată altfel. Te rog.
— Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi t>e tânără domnişoară de aici să te îmbrace ea.
— Asta în niciun caz.
— De ce? E o domnişoară destul de drăguţă. Nădăjduiesc că ai de gând să te porţi frumos cu ea, Missy, şi că n-o să-ţi mai dai aere cum ştii dumneata.
— Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine.
— Ce nostimă mai eşti!
— Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă.
— Uf, pretenţioasă mai eşti. Aşa-i bine?
— Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg?
— Te conduc eu în sufragerie,
— Haide atunci.
Se îndreptară spre uşă. Ea se opri deodată.
— O, Harriet, cum aş mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăştia.
— Fii un copil cuminte, Missy.
— Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — şi-şi puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule!
M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite.
— Spune bună dimineaţa tinerei domnişoare, îi ceru Harriet.
Ea spuse „bună dimineaţa’1, apoi îşi urmă guvernanta afară din cameră. În aceeaşi zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-şi viziteze nişte prieteni care locuiau în apropiere.
Când am coborât şi. Eu, am găsit-o pe Paulina (fetiţa spunea că se numeşte Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) aşezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceaşcă de lapte în faţă şi cu o bucată de pâine strânsă în mina lăsată inertă pe faţa de masă. Nu mânca însă.
— Cum s-o îmbunăm pe micuţa asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu ştiu; nu vrea să guste nimic şi, dacă te uiţi la ea, ai zice că nici n-a dormit.
Eu m-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului şi bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi.
— Dacă s-ar ataşa de cineva de aici din casă, s-ar linişti curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.