Villette

Paulina

AU TRECUT CITEVA ZILE ŞI EA NU I’firea că este pe cale să se ataşeze de vreunul dintre noi. Nu. Se putea spune că ar fi un copil rău, capricios sau neascultător; însă cu greu ţi-ai fi putut închipui o fiinţă care să inspire mai puţin senzaţia că s-ar simţi în largul ei decât se arăta a fi ea. Tânjea; nici faţa brăzdată a unui om în toată firea exilat şi ducând dorul Europei sau antipozilorEuropei n-ar fi purtat mai limpede înscrise pe trăsături semnele dorului de casă decât chipul ei copilăresc.
I ’ârca_ să îmbătrânească şi să devină tot mai nefirească. În (• <■ mă priveşte, eu, Lucy Snowe, recunosc că păcătuiesc prinţr-o imaginaţie prea discursivă şi înfierbântată; însă ori de câte ori, deschizând uşa vreunei încăperi, o vedeam K.tind singură într-un colţ, cu capul în palma ei mititică, inc a per ea mi se părea nu nelocuită, ci de-a dreptul bânt uilă de stafii.
Şi iarăşi când, în nopţile cu lună, trezindu-mă din «oniri îi vedeam silueta, albă şi bine conturată în cămăşuţa <le noapte, îngenuncheată în pat şi rugându-se ca un bigot catolic sau metodist – ca vreun fanatic precoce sau vreun s fi rit care şi-a depăşit vremea – n-aş fi putut să spun ce /’ânduri îmi treceau prin minte; însă nu cred să fi fost cu mult mai raţionale şi sănătoase decât cele care-i treceau prin. Minte copilului acesta.
Rareori prindeam câte o vorbă din. Rugăciunile ei, căci şi le şoptea întotdeauna cu vârful buzelor; uneori, chiar, nu şi le mai şoptea în cuvinte, se ruga fără a mai mişca buzele; în frânturile răzleţe care îmi ajungeau la ureche recunoşteam întotdeauna vorbele „Tăticule, tăticule drag.” Îmi dădeam seama că era o fiinţă robită unei singure idei, triidând tendinţa de a se lăsa dominată de o idee fixă, ceea (e dintotdeauna mi s-a părut mie a fi una dintre cele mai rutericite înzestrări ale vreunei fiinţe omeneşti.
Cum ar fi. Luat sfârşit aceste chinuri dacă ar fi continuat niv. Ăgăzuite, n-am putea decât bănui; fapt este că a survenit o schimbare neaşteptată.
Într-o după-amiază, doamna Bretton reuşise s-o scoată clin colţişorul unde se aşeza de obicei şi o ridicase pe pervăzul ferestrei; acolo, ca să-i abată atenţia, o pusese să numere trecătorii şi să numere câte doamne trec pe acolo intr-o anumită unitate de timp. Şedea astfel, neliniştită, şi de abia s-ar fi spus că priveşte pe fereastră, şi în orice caz fără să numere trecătorii, când văzui deodată – căci eu îmi ţineam ochii aţintiţi asupra ei – o transfigurare miraculoasă în privirile ei. Firile acestea bruşte, primejdioase – sensibile cum îi se mai spune – oferă un obiect de studiu ciudat celor pe oare un temperament mai rezervat îi fereşte de o participare foarte directă la întâmplările vieţii. Privirea ei fixă şi greoaie şovăi, vibră şi apoi deodată se aprinse scânteietoare, fruntea ei mică, acoperită de nori, se limpezi, trăsăturile urâţite şi deznădăjduite ale feţei i se luminară, aerul ei ’de tristeţe se risipi şi, în schimb, apăru o vioiciune neaşteptată, o aşteptare dureroasă, intensă.
— Este ou adevărat! fură cuvintele ei.
Ca o pasăre, sau o rază de soare, sau oricare altă arătare grăbită, dispăru din cameră. Cum a reuşit să deschidă uşa de la intrare n-aş putea spune; poate fusese uitată întredeschisă, poate că Warren se găsea acolo şi-i ascultase cererea care trebuie să fi fost de-a dreptul imperioasă. Eu – privind liniştită de la fereastră – o văzui, în rochiţa ei neagră şi cu şorţul micuţ brodat (pentru şorţuleţe de copii manifestase antipatie), trecând ea o săgeată până spre jumătatea străzii; şi tocmai când mă pregăteam să mă duc şi să o anunţ liniştită pe doamna Bretton că micuţa fugise afară ca o nebună şi că ar trebui trimis de îndată cineva să vadă ce e cu ea, o văzui ridicată în braţe şi ascunsă din nou privirilor mele netulburate şi ochilor uimiţi ai trecătorilor. Un domn intervenise astfel şi acum, înfăşurând-o în mantia-i, el venea încoace să o readucă în casa din care ea tocmai ieşise.
Mă gândeam că avea să o lase în grija unui slujitor şi apoi să se retragă. Insă el intră şi, după ce întârzie câteva clipe jos, urcă scările.
Primirea sa în casă se explică de la început prin faptul că era un cunoscut al doamnei Bretton. Ea îl recunoscu, îl salută, însă se vedea că este tulburată, surprinsă, luată pe neaşteptate. Privirea şi întreaga ei atitudine erau chiar direct întrebătoare, şi ca răspuns la acestea mai mult decât la vorbele ei, el spuse:
— N-am avut ce face, doamnă; mi-a fost cu neputinţă «a plec din ţară fără să văd cu ochii mei cum s-a aranjat aici,
— Dar o veţi tulbura şi mai mult.
— Nădăjduiesc că nu. Şi ce mai face micuţa Polly a lui lata?
Această întrebare îi era adresată Paulinei în vreme ce îi luase loc pe un scaun şi o lăsase binişor pe ea în picioare în faţa lui.
— Şi ce mai face tăticul lui Polly? fu răspunsul, şi se. Sprijini pe genunchii lui ridicând privirea spre el.
Nu era o scenă zgomotoasă, însă era încărcată de emolie ca o ceaşcă plină ochi, şi faptul că sentimentele nici nu. Izbucneau furtunos peste marginea ceştii şi nici nu se revărsau în fierbere, o făcea parcă şi mai impresionantă. În toate ocaziile în care se desfăşoară o expansiune prea vehementă, prea dezlănţuită, un sentiment de dispreţ sau. Senzaţia de ridieul îi vine în ajutor spectatorului spre a-l mai uşura de atâta fierbere; în ce mă priveşte însă, mie mi s-au părut dintotdeauna mai pregnante sensibilităţile care se încovoaie sub propria lor crispare, sclav uriaş sub frâul raţiunii.
Domnul Home era un bărbat cu trăsături grave, poate aş spune mai bine cu trăsături aspre; fruntea îi era încruntată şi pomeţii îi erau ieşiţi în afară, proeminenţi. O figură perfectă de scoţian; însă în ochii săi ardeau acum sentimente nestăpânite şi în trăsăturile sale neliniştite se citea emoţia. Accentul nordic cu care îşi pronunţa cuvintele se potrivea cu fizionomia lui. Era un om care arăta în acelaşi timp mândru şi afectuos.
îşi lăsase mâna pe obrazul copilului, ridicat spre el. Ea spuse:
— Sărut-o pe Polly.
El o sărută. Aş fi preferat ca ea să scoată un. Ţipăt isteric, astfel încât să mă uşurez de încordarea aceasta, să mă simt şi eu în largul meu. Ea însă se arătă minunat de stăpână pe sine: părea că a dobândit ceea ce îşi dorise
— Tot ceea ce-şi dorise – şi că se afla într-un extaz de mulţumire. Nici expresia feţei şi nici trăsăturile chipului nu erau ale tatălui ei, şi totuşi era o făptură din carnea şi sufletul lui: mintea sa îi fusese umplută dintr-a lui, aşa cum o ceaşcă e umplută din conţinutul ulciorului.
Fără discuţie, demnul Home ştia să se stăpânească asemenea unui adevărat bărbat, oricare i-ar fi fost simţămintele tainice în vreo împrejurare sau alta.
— Polly, spuse el, privind în jos spre chipul fetiţei, du-te până în hol, ai să vezi acolo mantia tatei pe scaun, bagă mina în buzunar, ai isă găseşti acolo o batistă, adumi-o.
Ea îl ascultă, se duse şi se întoai’se, uşoară şi grăbită. Când ea reveni, el îi vorbea doamnei Bretton, şi Polly aşteptă alături, cu batista în mână. Intr-un fel, era un tablou îneântător s-o vezi, cu statura ei micuţă, şi silueta ei cochetă şi dreaptă, stind în picioare alături de genunchii lui. Văzând că el continua să vorbească, după toate aparenţele nu-şi dăduse seama că ea se întorsese, ea îi luă mâna: îi deschise degetele inerte, strecură între ele batista şi i Ie închise apoi la loc peste batistă, unul câte unul. El părea încă să n-o vadă sau să n-o simtă, însă treptat, o ridică pe genunchii lui; ea se cuibări acolo, strânsă în el, şi deşi niciunul dintre ei nu-i adresă un cuvânt sau vreo privire celuilalt, în ceasul care se scurse după aceea, îmi închipuii că amândoi erau mulţumiţi.
în timpul cât se servi ceaiul, mişcările şi comportamentul micuţei oferiră, ca de obicei în asemenea împrejurări, un spectacol captivant pentru privitori. Întâi ea îl dirijă pe Warren cum să aşeze scaunele.
— Pune scaunul tatii aici, şi pe al meu alături, între tata şi doamna Bretton, eu trebuie să servesc ceaiul.
Se aşeză pe scaunul ei şi-i făcu semn cu mâna tatălui său:
— Stai alături de mine, cum şedeai acasă, tată. Şi mai târziu, când îi luă din mână ceaşca în trecere prin faţa ei, insistă să-i mestece ea însăşi zahărul şi să-i toarne cu mâna ei laptele: Eu am făcut astea întotdeauna la ceai pentru tine, tată, nimeni nu ştie să le facă mai bine ca mine, niciodată.
îşi înmulţea fără încetare atenţiile; s-ar fi zis mai curând că exagerează. Cleştele de zahăr era prea larg să-l poată manevra cu o singură mână, trebui să se folosească de amândouă; greutatea cafetierei de argint, a platourilor cu pâine prăjită şi unt, chiar a ceştii şi farfurioarei, îi puneau la încercare puterile şi îndemânarea ei cam şovăitoare; însă ea insista să ridice asta, să se servească de cealaltă, şi izbuti din fericire să se ocupe de toate fără să ispargă sau să răstoarne nimic. Sincer vorbind pe mine mă ram enerva; însă tatăl ei, orb ca toţi părinţii, părea cât se poate de mulţumit s-o lase să-l servească, şi era chiar nespus de îneântat de serviciile ei.
— Ea e mângâierea mea! nu s-a putut împiedica să-i fipună doamnei Bretton.
Însă şi această doamnă îşi avea ’ „mângâierea” ei nepreţuită şi fără pereche, o mângâiere mai mare în ani şi mal dezvoltată la trup; pentru moment însă lipsea de acasă. Oricum, ea. Simpatiza cu slăbiciunea celuilalt. Această „mângâiere14 de-a doua apăru pe scenă în cursul scrii, Ştiam că ziua aceea fusese fixată pentru întoarcerea sa, şi îmi dădusem toată vremea seama că doamna Bretton
ii aşteptase sosirea. După ceai, eram aşezaţi în jurul focului când Graham se alătură cercului nostru; ar trebui mai degrabă să spun că a spart cercul nostru, căci, bineînţeles, soisirea sa stârni agitaţie; şi pe urmă, întrueât dmmiul Graham nu mâncase încă, aduseră din nou de mimare Kl şi cu domnul llmne se întâiniră ca nişte < unu .1 inţe vivlii. L’Vliţei el nu-i acordă nicio atenţie
1 i începui.
hiip. I ir, i termină cina şi răspunse numeroaselor minli.în ale maică-si, îşi îndreptă atenţia către cămin. (’In i, în faţa Incului pe care şi-l alesese era aşezat domnul llnme, ’, i alături de acesta copila. Când spun copila folosesc un lei nn’ii nepotrivit şi neînstare să descrie exact realitatea un termen care sugerează mai curând orice altă imagine deril. Cea a unei făpturi micuţe, corect îmbrăcate într-o lorliie de doliu şi cu cămăşuţa albă care s-ar fi potrivit ti n-mâi bine pe o păpuşă mai măricică – cocoţată acum pe un scaun cu picioare înalte în faţa unui pupitru pe care se afla cutiuţa ei de lucru de jucărie, din lemn alb lustruit, şi ţinând în mâini un petic de. Batistă pe care îşi închipuia că-l tiveşte şi în care împungea încăpăţânată cu acul, un ac care în degetele ei părea aproape un ţepuş, înţepându-se când şi când şi pătând stamba cu o dâră de minuscule pete roşii; câteodată chiar tresărind când unealta ei neascultătoare, scăpând de sub stăpânirea ei, o împungea mai adânc; dar rămânând tăcută, silitoare, absorbită în lucrul ei, ca o femeie în toată firea.
Graham era la vremea aceea un tinerel arătos, semănând mai degrabă cu un păgân. Spun păgân, nu pentru că ar fi avut în realitate apucături foarte perfide, d pentru că epitetul acesta mi se pare potrivit să descrie tipul blond, celtic (şi nu saxon) al frumuseţii sale: părul său ondulat, castaniu deschis, simetria suplă a trăsăturilor sale, surâsul său adesea luminos, nelipsit nici de fascinaţie şi nici de rafinament (dar nu în sensul rău al cuvântului). La vremea aceea era un adolescent răsfăţat, pus pe şotii.
— Mamă – spuse, după ce o examinase pe micuţa făptură din faţa lui în tăcere o vreme, şi în clipa când
i lipsa pentru o clipă din cameră a domnului Home îi făcea ’inutil respectul pe jumătate glumeţ care era singura formă de timiditate cunoscută lui – mamă, văd că în cercul nostru se află o tânără domnişoară căreia nu i-am fost prezentat.
— Îmi închipui că te referi la fetiţa domnului Home, spuse maică-sa.
— Chiar aşa, doamnă, replică fiul ei. Şi consider că expresia pe care ai folosit-o dumneata -este dintre cele mai puţin politicoase: „domnişoara Home11 aş fi spus eu dacă mi-aş fi luat îndrăzneala să vorbesc despre doamna la care mă refer.
— Uite ce, Graham, nu vreau să necăjeşti copilul. Să nu-ţi închipui că am să-ţi permit s-o iei drept ţintă a ironiilor tale.
— Domnişoară Home, continuă Graham, deloc intimidat de dojana mamei sale, aş putea oare să am onoarea de a mă prezenta singur, întrucât se pare că nimeni altcineva nu doreşte să ne facă dumneavoastră şi mie acest serviciu? Servitorul domniei voastre, John Graham Bretton.
Ea îl privi, el se ridică în picioare şi: se înclină cu toată gravitatea. Ea îşi lăsă deoparte, tacticoasă, degetarul, forfecuţa, lucrul de mână, coborî cu precauţie de pe scaunul ei şi, făcându-i cu o gravitate de nedescris o reverenţă, spuse:
— Ce mai faceţi?
— Am onoarea de a fi într-o stare destul de bună a sănătăţii, doar într-o oarecare măsură obosit de o călătorie grăbită. Trag nădejde, doamna mea, că şi domnia voastră vă simţiţi cât se poate de bine.
— Sa-tis-fă-eă-tar de bine, fu răspunsul preţios al micuţei femei, care încerca acum să-şi recâştige poziţia înaltă pe scaun. Constata însă acum că lucrul acesta nu-l putea realiza fără a-şi da osteneala să se caţăre – o derogare de neacceptat de la demnitatea convenţională – şi în acelaşi timp respingea cu dispreţ ideea de a accepta ajutorul cuiva în prezenţa unui domn necunoscut. Îşi părăsi deci scaunul cu picioare înalte în favoarea unui taburet. Iar Graham îşi răsuci fotoliul cât mai aproape de acest taburet.
— Nădăjduiesc, doamna mea, că în clipa de faţă casa mamei mele apare în ochii domniei voastre ca un loc de adăpostire convenabil?
— Nu ex-ce-cep-ţional de bun, doresc să mă întorc acasă.
— Iată o dorinţă lăudabilă şi firească, doamna mea, însă o dorinţă pe care, cu toate acestea, eu mă voi strădui din toate puterile să o combat. Socotesc că voi fi în măsură să obţin de la domnia voastră ceva din acest bun preţios care se numeşte amuzament, şi pe care mama şi duduiţa Snowe, aici de faţă, nu reuşesc să mi-l ofere.
— Eu are să trebuiască să plec în curând împreună cu tata. Nu am să locuiesc multă vreme la mama dumneavoastră.
— Ba da, ba da, veţi rămâne aici cu mine, doamna mea. Eu am un ponei pe care puteţi călări, şi nenumărate cărţi cu poze pe care vi le pot arăta.
— Dumneavoastră veţi locui aici de acum înainte?
— Da. Vă incintă lucrul acesta? Vă place de mine?
— Nu.
— De ce?
— Vă găsesc ciudat de tot.
— La faţă, doamna mea?
— Faţa, şi totul la dumneavoastră. Aveţi păr lung, roşu.
— Păr castaniu, vă rog; mama, ca şi toate prietenele ei, spune că e castaniu sau auriu. Dar chiar şi cu părul meu „lung, roşu“ (şi-şi scutură coama eu un fel de sentiment de triumf – că era ruginiu părul lui ştia şi el singur, şi era mândru de nuanţa aceasta leonină), eu nici n-aş putea fi mai ciudat decât sunteţi domnia-voastră.
— Credeţi că şi eu sunt ciudată?
— Desigur.
Iar după o pauză:
— Eu am să mă duc la culcare.
— O micuţă ca domnia-voastră ar fi trebuit de multe ceasuri să fie în pat. Dar probabil că aţi stat în speranţa ră aveţi să mă vedeţi în sfârşit pe mine?
— Nu, câtuşi de puţin.
O, sigur că aţi dorit în adâncul inimii să vă bucuraţi de plăcerea^prezenţeî mele. Ştiaţi că eu mă întorc acasă, şi aţi dorit să aşteptaţi ca să daţi ochii cu mine.
Am stat până acum pentru tata şi nu pentru dumneavoastră.
— Bine, bine, domnişoară Home. Eu am să ajung un favorit al domniei voastre, pe care îl veţi prefera nu peste mult lui tăticul.
Ea ne ură doamnei Bretton şi mie noapte bună. Părea să şovăie întrebându-se dacă şi Graham merită o dovadă asemanătoare de atenţie, când acesta din urmă o prinse deodată cu o singură mână şi cu cealaltă o ridică în aer, sus, deasupra capului său. Ea se văzu deodată ridicată astfel în aer, răsfrântă acolo în oglinda de deasupra căminului. Bruscheţea, îndrăzneala, lipsa de respect a acestui gest fură prea mult pentru ea.
j Să"ţi fie ruşine, domnule Graham! strigă, indignată, lasă-mă jos! şi, când se văzu iarăşi pe propriile picioare: Mă întreb ce ai gândi dumneata despre mine dacă eu te-aş trata^ în felul acesta, ridicându-te astfel în mâna mea (şi îşi ridică ea însăşi mânuţa atât de puternică) aşa cum Warren o apucă pe pisicuţă.
Şi, spunând acestea, se retrase.