Buna! :D Stiti ca v-am promis o continuare,nu-i asa?Ei bine,poate nu e chiar ceea ce vroiati voi,insa tot o continuare se cheama,nu? :)) Am incercat sa o fac mai sentimentala,insa nu mi-a prea iesit...sper insa sa va placa ;)! Va astept cu pareri! [cam scurta,insa asta e tot ce am putut face...]
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Era oare adevarat?Toate cuvintele pline de tristete ale mamei mele ascundeau un crud adevar?Nu puteam crede asta,nu puteam crede ca Ea a murit,ca a murit fara sa se bucure de ce aveam sa-i spun,ca a murit cu rani sufletesti grave,rezultate in urma timiditatii sale. Nu...
-Trebuie sa fie o greseala! am tipat,cu sufletul plin de furie si regret,amestecate cu un strop de speranta.Speram ca ea sa fie bine,sa-mi zambeasca incurajator si ma dojeneasca cand ieseam din programul ei strict de vindecare,cum o mai facuse si alta data...Dar se pare ca inima ei,micuta si sensibila ei inima nu a mai resistat acestor greutati,nu a mai putut sa-i ofere fructul vietii...
"E doar vina mea" am soptit, glasul meu imprumutand din mahnirea lacrimilor ce-mi brazdau obrazul. "Daca n-as fi sunat-o,daca n-as fi fost niciodata bolnav"... "sau,macar daca i-as fi spus acele vorbe pe care ea le astepta de atata amar de vreme". Am fost un egoist,care nu merita pe cineva atat de bland ca ea,atat de pur,atat de firav...Sunt sigur ca ea a reusit sa ma readuca la viata,prin moartea ei,restabilind astfel " echilibrul naturii" despre care tot am citit in diverse carti.Involuntar,a fost eroina mea,eroina care,prin moartea sa ,mi-a reinnodat firul vietii...
Am dat cu pumnul in patul salonului in care ma aflam,acesta tresarind sub impulsul violent,facand ca intregul meu trup sa absorba impactul. "Cum am putut?"strigam,facand ca peretii albi sa vibreze,facand ca glasul meu sa se auda ca un ecou in urechile mele rosii,provocandu-mi mai multa durere. Simteam cum sufletu-mi este facut bucati de vorbele ascutite ca taisul unei lame,lasand sangele fericirii mele sa se scurga,sa se duca in abis.Ma simteam singur,pustiit,cu un gol imens ce era umplut cu sentimente negative,ce-mi macinau fiinta. Durerea imi inunda fiecare parte din corpul meu slabit,fiecare celula,fiecare strop de sange. Era insuportabil,si numai gandul ca ea a plecat pentru totdeauna ma facea sa-mi sec izvorul de lacrimi,ma facea sa sar peste cate o bataie a inimii obosite,ma facea sa tremur de remuscari si sa tip din cauza unui sentiment necunoscut mie...Un sentiment ce ma macina mai tare ca otrava din suflet si ma facea sa sufar mai mult decat impactul cu adevarul crud...
Sa fie oare iubirea? Sa fie oare acele sentimente profunde ce le nutream pentru ea de cand am vazut-o? Acele sentimente pe care vroiam sa i le dezvalui chiar in noaptea incidentului? Probabil...
