30 Februarie

Melody

***
Pentru fetele de vârsta mea totul ar însemna doar popularitate, să fii șefa majoretelor, sau să fii împreună cu cel mai frumos băiat din școală, când pentru mine totul înseamnă cuvinte. Ciudat, nu? Dar da, cuvintele sunt clapele inimii, un cuvânt frumos deschide poarta sufletului și aduce bucurie urechilor punând un zâmbet pe fața unei persoane.
De exemplu, cuvintele dulci sunt pe placul oricărei persoane, cuvintele rele pot fi ignorate, sau, din contră, pot fi cele mai grele și dureroase, de asta aleg sa folosesc mereu cuvinte frumoase, bineînțeles, în notițele mele, nu vorbesc cu nimeni de fapt. Dar astăzi, totul se schimbă iar odată cu aceasta și eu.
***
Precum orice altă zi, mă ridic din patul moale, cu cearșafuri albe, pernele se murdăresc repede de rujul meu roșu din nopțile de vară, aceea a fost una dintre ele, trebuie cu siguranță spălate, ating podeaua cu vârful degetelor pentru a-mi testa echilibrul cum fac mereu, sunt în regulă, încalț papucii roz deschis cu acea piatră strălucitoare deasupra, îmi pun halatul din mătase și mă îndrept spre baie. De obicei încep prin a-mi pieptăna părul lung de culoarea abanosului, dar astăzi voi începe altfel. La sfârșit îmi aleg hainele pentru acea zi și ies din cameră fără a uita să o închid cu cheia argintie ce stă ascunsă mereu în buzunarul mic din rucsacul încăpător dăruit de Rosey.
Cobor scările cu atât de multă încredere încât aș putea spune că ziua va fi minunată, după care dau ochii cu locuitorii acestei case și realizez că mi-am pierdut speranța. Nu sunt nici pe departe gata de micul dejun, toți îl servesc deja, bineînțeles că nu m-a așteptat nimeni, așa că aleg să sar și astăzi peste această masă importantă din cursul zilei. Cum plec foarte devreme de acasă simt mereu mirosul aerului curat amestecat cu mirosul inconfundabil de trandafiri cu petale moi, rozalii și mirosul de afine de la capătul străzii, cam așa începe orice zi pentru mine. Autobuzul ajunge la 7:30, acum e 7:00, da, mai am timp, dar... astăzi am hotărât să merg pe jos, poate a fost o decizie proastă, pe care o voi regreta, însă în acel moment era tot ce aveam nevoie. Am pornit spre liceul, oh LICEUL, locul acela unde întâlnești tipologii diferite de oameni, îți faci prieteni, îți întâlnești sufletul pereche, faci parte din echipa de fotbal a școlii, sau din echipa majoretelor, din echipa de teatru a școlii, echipa de șah, a olimpicilor internaționali, sau... a celor mai puțin populari, eu nu mă regăseam în niciuna din aceste echipe, eu eram pe cont propriu, nu îmi plăcea să îmi spună cineva ce aveam de făcut, unde să merg, cu cine să discut, sau alte lucruri de genul acesta.
7:20- Drumul este mai lung decât am crezut, nu sunt nici la jumătate, dar nu mă grăbesc, nu cred că am să întârzii la prima oră și până la urmă, azi e luni, doamna Jeffrey nu se va supăra, e una dintre profesoarele cu care mă înțeleg bine, de fapt mă înțelege mai bine decât ceilalți.
7:30-Păcat că a plouat, lacurile sunt mari și destul de multe, încerc să nu îmi ud pantofii din catifea cu un toc nu mai înalt de 2cm de culoare trandafirie... și se pare că am făcut-o. Ok, sperăm că se usucă până ajung...
7:40- Am trecut de jumătate, cred că sunt o capioană că  am înfruntat așa ceva pe o vreme ca asta!
7:50- Intru în clasă, ce noroc, nu am întârziat, chiar dacă doamna Jeffrey este înțelegătoare, nu cred că întârziatul e pe lista lucrurilor pe care le tolerează.
Astăzi e mult mai liniște decât de obicei, ce-i drept, banca din spate de pe rândul de la fereastră poate reduce volumul vocilor din primele bănci, căci acolo își "dau întâlnire" aproape toți înainte de începerea orelor.
8:00- Doamna Jeffrey intră în clasă, ca de fiecare dată, ne ridicăm toți și salutăm respectuos, de obicei sunt aproape ultima care se ridică, pentru că trebuie să îmi testez echilibrul, nu mă ridic brusc deloc, dar cred că doamna Jeffrey a înțeles asta. Clopoțelul sună la fară 10, adică... acum. Mereu îmi mănânc prânzul în clasă, dar azi... am hotărât să ies în curtea școlii, ceea ce am și făcut, băncile încă erau pline de picuri de apă de la ploaie, noroc că avem și una acoperită unde ploaia nu poate ajunge. Mă așez și încep să desfac sandvișul atent pregătit de Rosey, am uitat să spun că băieții jucau fotbal in ziua aceea și mingea a sărit direct în mâncarea mea pusă deoparte.
"Super, sunt nerăbdătoare să vină băieții să îmi ia mâncarea și să glumească pe seama mea, doar nu am o digestie bună altfel."
Dar de data asta nu a fost la fel, acum a venit un singur băiat și cred că e nou pentru că nu-l mai văzusem până atunci.
-Scuze pentru asta! după aceste cuvinte care mi-au stârnit uimirea, și-a dus mâna la ceafă și s-a scărpinat confuz.
Nu puteam să vorbesc cu el, așa că nu am spus nimic, doar l-am privit lung și cu uimire continuându-mi masa.
-Pot să iau asta? o spunea în timp ce se apleca spre minge, dar văzând că în continuare nu îi răspund, aruncă mingea albă cu negru ce avea câteva urme de noroi echipei și se așeză lângă mine.
-Îmi pare rău că am deranjat, dar nu aș vrea să rămâi supărată, nu vreau să am neînțelegeri din prima zi.
Și aruncă un zâmbet mic, în colțul gurii, dar observabil, ce-i drept, era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem până atunci, înalt, dar nu foarte, părul era brunet, puțin cârlionțat, ochii căprui, o gropiță pe obrazul stâng și cei mai albi dinți pe care îi văzusem până atunci.
-Sunt Johnatan și tu ești?
Iar cuvintele mi-au ieșit fără să îmi dau seama:
-Melody