Marko

Prolog

,,Câteodată e mai bine să pretinzi că nu îți pasă decât să admiți că te ucide."

Am un semn de carte la care țin foarte mult. L-am plimbat printre coperte. Semnul meu a atins cuvinte, a tăiat pagini, a cunoscut povești, a descoperit oameni. De câteva ori am adormit pe el și mi s-a lipit pe piele. L-am plimbat prin lume. În țări străine, camere de hotel, gări aglomerate, pe nisipurile cu scoici aduse de valul mării. Semnul de carte e pauza dintre file. E așteptare. E aducere aminte. E punctul și virgula poveștii. E parte din carte. E pistolul care omoară ficțiunea și te aduce în realitate. Semnul de carte e timpul oprit în poveste, nu în viață. Pentru că viața, te așteptă să o continui de acolo de unde ai lăsat-o preț de câteva pagini. Pagini care te-au rupt un pic de ale tale pentru o pauză de poveste. O poveste ca un semn de carte înfipt în realitate. Când ajungi la acele pagini în care personajul principal dă de greutăți știi că poți să pui pauză și să continui povestea altădată când ai găsit soluția care crezi că îl va scoate din belele, dar ce faci atunci când realizezi că tu ești însuți un personaj într-o poveste din viața reală și nu poți pune semnul de carte care să oprească timpul pentru a te gândi mai bine ce ai de făcut pentru a ieși din încurcătură.

...

Străbăteam holul liceului în timp ce orele erau în desfășurare, plictisită de monotonie. După un timp, m-am hotărât să cer permisiunea să merg la baie, un lucru pe care îl făceam frecvent atunci când lecția devenea prea plictisitoare. Eram cunoscută ca un elev model, dar când ceva nu mă captiva, nimeni nu putea să îmi atragă atenția. De obicei, rătăceam pe holuri pentru câteva momente, doar pentru a-mi da seama cât de monotonă era ziua respectivă.

În timp ce mă plimbam, am observat cum colegii mei își desfășurau activitățile în sălile de clasă, unii răsfoind manuale, alții purtând discuții îndelungate despre teme. Îmi era clar că majoritatea erau absorbiți de materia predată, dar pentru mine era doar o rutină zilnică. Abia așteptam să ajung în pauză și să pot socializa cu prietenii mei. Mă simțeam izolată în lumea asta a orelor interminabile, așa că ieșirea la „baie" era una dintre puținele ocazii când aveam senzația că evadez.

Gândurile îmi sunt brusc întrerupte de un corp solid care îmi blochează calea, făcându-mă să îmi pierd echilibrul. Am fost pe punctul de a cădea, dar el m-a prins repede, restabilind poziția inițială. Am fost surprinsă de această întâmplare neașteptată și mi-am dat seama că nu era un coleg cunoscut.

Ne-am privit unul pe altul în tăcere, iar ochii lui negri mi-au captat întreaga atenție. Parfumul său distinct îmi invadase spațiul personal, amplificând sentimentul de apropiere. Mă privea cu o intensitate care părea să încerce să descopere cine sunt cu adevărat. În acel moment, m-am simțit expusă și vulnerabilă. Era un sentiment ciudat, dar nu neplăcut.

- Scuze! am spus eu, rușinată, în timp ce mă ridicam din brațele sale. Am realizat cât de stânjenitoare era situația și am încercat să îmi recapăt calmul.

- Nu-ți face griji. Răspunsul său a fost calm și politicos. Eu sunt Marko! s-a prezentat el elegant, afișând un zâmbet perfect, care părea să lumineze întreaga încăpere.

- Eu sunt Stormy, am răspuns eu, simțind privirea lui analizatoare. Chiar îmi pare rău! Nu te-am văzut până acum.

- Da, astăzi este prima mea zi la acest liceu, sunt în clasa a XII-a, a explicat el rapid, fără să mă lase cu întrebări.