VIRAGO

Regrete

„Despre oameni și cum mi-au alterat aceștia viziunea, simțămintele ba chiar și personalitatea, aș putea vărsa mii de cuvinte, dacă nu mai mult. Cum am iubit, izgonit și târât prin noroi sentimente puternice, cum mi-am hrănit din demoni cu părți din mine, cum m-am sfărâmat ș-am plutit în sânge perioade lungi ce păreau fără sfârșit, n-aș putea uita la ce m-a supus viața și traiul într-o solitudine interioară creată de neînțelegerea dăruită de aceștia. Dar la fel de bine nu pot uita nici înmormântările acelor zile, ori săptămâni, scăpări pe care le-am avut tot datorită lor. De fiecare dată, însă, a existat un echilibru sumbru, dar corect. Nu zâmbești mai mult decât plângi și nu te bucuri mai mult decât suferi. Totul părea meritat, ba chiar era, asta m-a ținut în viață. Suferința constantă mă înnebunea, dar niciodată nu s-a ajuns la asta, fericirea pe de altă parte mă sufoca, îmi uitam numele ș-avea amnezie în legătura cu viața și cum se trăiește aceasta. În discuțiile formale, nu mi se vedeau lipsurile sau dezechilibrul constant, ceea ce era bine, dar isteria ori depresia tresăreau doar în momente personale, asta m-a divizat, mi-a trasat o graniță între cine sunt și cine aș fi dacă nu sunt (cu ei). Plângeam mut, uneori îmi scrijeleam cu unghiile linii în zona coastelor pentru a mai abține puțin urletul interior. Mă simțeam rece, eram rece, îmi plăceau petele violet ce apar pe mâini când ți se răcește pielea, dar întotdeauna m-am oprit la timp. La fel și cu râsetele, mă oboseau, îmi secau ființa. Ajunsesem sa-mi neg orice șansă la ce nu merit, la fericire sau iubire. Dar la naiba că-mi doresc atât de mult să trăiesc înainte să mor.. sacrificiul m-a acaparat. Am sindromul stockholm față de propria-mi lume. Neantul ăsta pătat de păcat, de vină, creat pentru a uita de ei.. m-am otrăvit singură ș-am dat vina pe lume.

Cu drag pentru iubitul meu răvășit de dezechilibrul nespus.

Mi-ai judecat tăcerea, acum judecă-mi și cuvintele, eu am cerut doar timp,

de la un nimeni pentru prezentul tău :) "

-Scrisoare ta ști că mi-a ajuns cel mai de preț tablou? O țin într-o ramă foarte scumpă, cumpărată inițial pentru un tablou jalnic făcut de sora mea mai mică.

-Nu-l numi jalnic, e creația ei în care a pus suflet, dacă e s-o luam așa, asta e definiția și pentru scrisoarea aia nemernică. Ți-am trimis un gunoi iar tu l-ai înrămat.

-Tu, veșnica luptătoare pentru sentimente.

-Iar tu veșnicul imbecil după care îmi pierd timpul. Poate-poate m-oi înțelege și tu cândva!

-Dar o fac draga mea, chiar o fac.

-Minți atât de frumos.

Oare asta ne-am fi vorbit dacă nu tăceam? Dacă nu amânam atâta să-mi trăiesc viața?