Desenează-mi soarele

1. Cum a început totul

*FLASHBACK*

12.07.2010

Era după amiază. Micuța Sadie avea doar 8 ani. Se uita pe geam. Era noapte. Cum mama ei i-a spus să nu iasă afară pe lumină, ea iese la joacă doar noaptea. Îi pare rău că nu poate să vadă lumina soarelui, să vadă păsările, să miroase florile.

E invidioasă pe ceilalți copii pe care îi vede jucându-se afară, stând să se bronzeze. Să se bronzeze! Și-ar dori enorm să meargă la mare, să se plimbe împreună că părinții ei și cu prietena ei Jordyn pe faleză și să se joace în nisip, să facă castele și să se joace în apă.
- Mama, strigă Sadie din camera ei, pot ieși afară?
- Nu, Sadie, soarele e periculos, te poți îmbolnăvi!
- Dar nu e corect! Jordyn de ce poate ieși afară? Eu de ce n-aș putea?
- Pentru că tu nu ești ca ea! Tu ești o fetiță specială și tu știi asta. Uite dacă o să mă asculți o să-ți iau o înghețată!
încerca mama ei să o împace.
- Bine, oftă ea, văzând că mama ei a câștigat înțelegerea, ca întotdeauna.
Atunci îi veni o idee.
"Dacă tot nu pot să văd soarele, atunci îl voi desena."

- Ce desenezi acolo, Sadie? întrebă mama.
- Soarele, spuse ea zâmbind. Dacă tot nu-l pot vedea.
- Of, scumpa mea, spuse ea zâmbind. Și, cum crezi că arată soarele?
- Hm, păi cred că e galben, adică cel puțin așa am văzut eu la TV și la desene. E adevărat?
- Da, spuse mama chicotind.
- Apoi, cred că are niște raze așa mari și strălucitoare.
- Exact, continuă.
- Hm, și cred că are un zâmbet așa, mare, spuse Sadie și râse.
- Daaa! țipă mama și o luase pe Sadie în brațe.
- Oare îl voi putea vedea vreodată, mami? întrebă ea.
- Nu știu, scumpo, poate că da, dar nu acum, bine? Poftim înghețata.

Doamna Martin oftă îngândurată. Își dorea ce e mai bine pentru copilul ei, dar nu putea risca nimic. Dumnezeu știe de ce chiar ea trebuia să aibă un copil bolnav, dar chiar și așa îl iubea foarte mult știind că nu era vina ei, și cu atât mai mult al micuței că se născuse așa.

Apoi, pe la nouă seara, Sadie se culcă, luându-l pe Domnul Fluffy, ursulețul ei în brațe, visând la o după amiază perfectă alături de prieteni ei, la lumina magică a soarelui.

*END FLASHBACK*

16.06.2018

- Sadie, îmbracă-te mai repede că ai să întârzi! mă strigă mama din bucătărie.
Dau din cap în semn de aprobare și-mi trag blugii negrii și bluza de culoarea muștarului, în picioare având banalii mei teniși gri.

Îmi iau geanta și ies pe ușa. Stai, acum trebuie să o aștept pe mama.
- Hai, odată, mamă! spun la ușa băii. Că omul ăla nu stă toată noaptea!
- Așteptă puțin! strigă ea la mine. Orice femeie trebuie să știe că mai întâi trebuie să ai tenul curat înainte de aplicarea oricărui machiaj, spune ea cu un aer de expert.
- Ah, da? Atunci nu te superi dacă împrumut și eu puțin luciul tău de buze. Și rimelul. Ah, da și "pentru că orice femeie trebuie să aibă un ten curat" m-am spălat cu demachiantul tău azi dimineață.
- Ce-ai făcut?! Sadie, o săptămână fără telefon dacă ai făcut asta.
- Te iubesc, mami! râd și ies din baie.

Mereu am admirat-o pe mama pentru că e o femeie frumoasă, care știe cum să combine hainele și arată bine în orice. Repet, absolut orice. Cred că și dacă ar purta un sac de gunoi tot bine ar arăta. Am surâs la ideea acestui gând ciudat.
- Bine, bine, am înțeles, am încheiat eu. Hai, ești gata?

Iese mama din baie în sfârșit. Dap. Am avut dreptate în legătură cu ea. Arată bine indiferent de moment, loc sau ocazie. La lumina zilei sau chiar în miezul nopții. E blondă închis, ca mine, doar că ea are ochii căprui. Eu i-am moștenit pe cei verzi, ai tatei. Purta o fustă neagră, dreaptă, până la genunchi și o cămașă roz-arămiu, din mătase și o pereche de tocuri negre, iar părul îl avea ondulat, pe spate. Era potrivită de statură, ca mine, în jur de 1,65-1,67 și era destul de slăbuță.