Parcul cu scorpioni

Parcul cu scorpioni

 

Pânā şi prietenii mei - oameni altminteri cu un pronunţat simţ al humorului, împātimiţi în rele şi prea rābdātori în chestiuni literare - îmi spun,

        E prea mult. E prea dur. Mergi prea departe.

 Rāspunsu meu este,

Nu eu am creat aceastā infamā faunā, ci sistemul social aberant numit comunism. Jivinele înfricoşātoare, alcātuirile neverosimile prezente în paginile ce urmeazā au fost eliberate din cuştile şi vāgāunile lor şi asmuţite împotriva a tot ce avea România mai frumos şi mai decent în acei ani. 

Eu n’am fācut altceva decât sā consemnez zaţul, zoaiele şi gunoaiele rāscolite şi pritocite de dictatura proletariatului.

         Parcu Tudor Vladimirescu îşi zicea parc, dar nu era. Era mai bine zis un maidan cu aspiraţii circulare ce nu depāşea cincizeci de metri în diametru, împodobit cu şapte, opt copaci neudaţi, neîngrijiţi şi netāiaţi cu anii, care se încāpāţânau totuşi, împotriva oricārei logici, sā creascā, sa infrunzeasca,  şi sā dea umbrā.

De plimbat afarā din unica alee a parcului nu era cu putinţā, cāci, chiar dacā erai suficient de abil sā navighezi printre bālārii, pungi goale şi gunoaie menajere, nu scāpai fārā sā calci în multele moviliţe, înegrite de vreme şi întārite de soare, provenite de sub cozile maidanezilor.

O bordurā de ciment ce se ridica abia pânā la genunchi împrejumuia acest petec trist de pāmânt unde trona statuia Domnului Tudor, proptit în cizmele cu tureatcā, cu cuşma pe cap şi sabia înālţatā în aer, deasupra capului. Trei trepte largi de piatrā urcau din patru pārţi pânā la soclu statuii, unde o inscripţie ce vestea minunile de vitejie ale Domnului Tudor înfāptuite în slujba ţārii, fusese distrusā cu dalta, dupā 23 august 1944, din ordinu cine ştie cārui politruc netrebnic, cāci dragostea de neam şi de ţarā se bāteau cap în cap cu internaţionalismu proletar.  

Pe cele cinci sau şase bānci de lemn putrezit, cu şipci lipsā pe ici şi pe colo şi cu scheletul metalic ruginit, se adunau vreo trei, patru duzini de infractori, fiecare dintre ei mai pericuos ca un scorpion, avându’l drept cāpetenie pe Cornel Niţescu, zis Excrocu, Regele Scorpionilor, monarh absolut, deşi, e drept, neîncoronat.

Țigani, greci, unguri, români, turci, evrei, ucigaşi, hoţi de buzunare, trişori, spārgātori, violatori, escroci, toţi colcāiau în aceasta lume subteranā din zori de zi pânā noaptea târziu.

Parcul îl deschidea aproape întotdeauna Beget Gevdet Murat, un turc minuscul – nu avea mai mult de un metru cincizeci încālţat cu pantofi cu tocuri înalte – cu o faţā oacheşā, o clādāraie de pār cârlionţat şi mâini delicate, de fetiţā.

Beget ieşea în stradā cu mâinile afundate adânc în buzunare şi’l aştepta pe primul interlop alāturi de care sā se aşeze pe una din bāncile parcului şi cu care sā taie frunzā la câini în doi. De obicei apārea Bâlc Aurel, hoţul de buzunare, care n’avea somn de felul lui. Bâlc era un om înalt, zdravān, lat în spete, botos şi cârn, care, din cei douāzeci şi opt de ani cât avea acum, îşi petrecuse vreo şapte prin puşcārii.

– Auzi, Auricā, îi zicea Beget, cam cât sā fie ceasu, tatā?

– Futu’te’n gât de turc analfabet, râdea gros Aurel, care tocmai îşi aprinsese o ţigarā. Nu vezi, ba, ceasu dā la Salvare, sub nasu tāu? E mai mare ca statuia lu Domnu Tudor.

– Nu, cā n’am ochelarii la mine, se’ncrunta Beget.

– E zece, zicea Aurel.

– Cum sā fie zece, taatā? se uita Beget pieziş la el. Cā de’abia am pus susanu la’nchegat. Dā şi mie’o mārāşeascā.