Petale de roze

Metanoia

E toamnă, e frig, e aproape-nghețat,
Iar soarele pare lipsit de putere.
Afară străbate un viscol uscat
Și un suflet stă trist în nemângâiere.

E bolnav și-abătut, e secat de-orice vlagă;
Din tot ce se vede nu-i trebuie un pai.
Un lucru vrea numai: alături de-o dragă
Să poată să-ndemne cu râvnă spre Rai.

Să urce-mpreună îngusta lor cale,
Avându-se unul pe altul sprijin,
Să-ndure ușor tot ce-i chin jos, în vale,
Să aibă în față doar țelul divin.

Să meargă 'nainte prin greu și prin foc,
Să-nfrunte-orice vifor ca și cum n-ar fi;
Să nu lase lupta să-i țină pe loc,
Să aibă-n final mari minuni povesti...

*

În genere, râvna i-e exemplu de dat;
Azi stă și își plânge tristețea din sine.
Se zbate cuprins de un gând vinovat -
Că din cauza lui nu se poate mai bine.

Și zace-n genunchi, apăsat de durere,
Spunându-și că-n viață nu merit-un sfanț...
În slaba-i nădejde, o cruntă putere
Sosește la dreapta-i și-ntinde un lanț.

Îndeamnă cu sunete tulburi și joase
Ființa lui tristă s-apuce o zală;
Să-l tragă-n păcate tot mai rușinoase
Și-apoi să-l împroaște cu multă imală.

Ar da, bietul, mâna, întinsă cu teamă,
Să prindă din treacăt un zvon, o dorință...
Dar iată, o voce suavă îl cheamă
Și-i pune-atunci capăt la-a lui suferință.

Ascultă trudit glasul dulce din slavă
Ce-i spune c-amarul e-aproape sfârșit
Și, obosită, ființa-i bolnavă
Primește sublimul răspuns profețit:

– Ți-am dat ca să duci greutăți fel și fel;
În toate acestea n-ai plâns doar o dată.
Și totuși, alături ți-a fost Emanuel
Și-a avut grijă să-ți fie viața udată!

Accept-acum darul ce ți l-am promis:
O tânără care, asemenea ție,
Spre slava Mea-n veci să urmeze-al tău vis –
Acela de-a duce rod ’n Împărăție!

Cu capul plecat și-n inimă nou cânt
Truditul înalță spre cer glasul său:
– Părinte-al iubirii, sunt fir de pământ;
Pot numai să dau slavă Numelui Tău!

*

Trec zile și nopți ce se fac săptămâni;
Cei doi cu tandrețe mereu își rostesc,
Încredințându-și viața în a’ Sale mâini:
– Ești tot ce-am dorit! Ah, ce mult te iubesc!

26.10.2018