Stau cu ochii ațintiți asupra pozei sale. Gândurile îmi zboară mereu către frumoasele amintiri lăsate în urmă. Acum nu mai am nimic, doar niște obiecte pe care mi-aș dori sa le pot arunca. Sufletul meu nu mă lasă, vreau să o păstrez vie în amintirea mea ca și cum încă ar fi aici, lângă mine. Dar știu că nu mai e, inima mi-e ruptă în milioane de bucățele știind că niciodată mâna ei mică și bătrânită nu-mi va mai atinge părul, mângâindu-l tandru de parcă ar fi cel mai scump lucru din lumea asta, vocea ei suavă și subțire nu va mai rosti niciodată cuvintele mângâietoare cu care alina mereu lumea. O bătaie scurtă în ușă mă trezește din amintiri către lumea crudă de unde aș vrea să dispar. mama intră timid de parcă ar avea picioarele de plub încercând să mă aline probabil cu niște cuvinte care oricum nu-și au rostul, intuiește faptul că în aceste momente nu mă poate mângâia nici măcar un cuvănt bun așa că închide imediat gura.
-Ne așteaptă tata jos, spune ea cu o voce tremurândă care îmi arată faptul că nu sunt singura lăsată într-o suferință crudă.
Dau încet din cap și îmi închid bagajele, arunc o ultimă privire către camera ce mi-a fost bârlog timp de 16 ani, lăsată goală acum, așteptând un nou proprietar, pregătită pentru noi bucurii și drame.
Ies pe ușă, cu o mare durere în suflet, fără să mă uit în spate coborând scările pe care au rămas imprimați pașii bunicii mele, simțind lacrimi fierbinți pe obrazul rece.
