16 septembrie 2013
Am ramas cu telefonul tintuit de ureche desi el a inchis demult, parca intreg Universul s-a prabusit in mine, spinarea mi s-a ghebosat de toate greutatile lumii, mintea mi-a luat foc si am simtit cum sufletul mi-a inghetat. Mi-am ridicat privirea catre tavan, de parca era cineva acolo care sa ma ajute, cautam un sprijin, apoi m-a apucat furia, intrebandu-ma: "de ce?" De ce nu a avut curajul sa imi spuna in fata ca pleaca de langa mine, de ce viata m-a lovit astfel din nou, de ce toate mi se intampla numai mie?! L-am considerat vinovat, vinovat pentru ca alege sa plece de langa mine desi ne iubeam, vinovat de toata durerea din sufletul meu pe care o simteam acut strapungandu-mi fiecare celula din corp. "Voi pleca la Timisoara, nu am de ales!"" auzeam parca ultimele cuvinte si nu ma puteam linisti, treceau prin fata mea clisee ale clipelor fericite petrecute impreuna. A decis, a decis sa isi urmeze cariera departe de locul natal, a decis sa se rupa de mine, a decis sa renunte la iubirea noastra! Nu mai simteam nimic in jurul meu, totul parea cosmar din care speram sa ma trezesc.
Am incercat sa adorm, incercare pe care o stiam inutila deoarece ma gandeam la ce am gresit de nu imi este dat sa traiesc fericirea impreuna cu EL, speram ca orice femeie naiva ca va fi un final cu happy-end in care cei doi vor trai fericiti pana la adanci batraneti. Da! Dar nimeni nu mai povesteste cum au trait cei doi fericiti, cate lupte au dus, cate framantari, cate sacrificii si cat chin au indurat pentru a trai fericiti, cate iertari si cate compromisuri...
Noapte alba desigur. Imi beau cafeaua vorbind cu sufletul meu:
Nu cred ca am gresit, am daruit din toata inima infinita iubire de care m-am simtit in stare. De ce se intampla asta?
M-am hotarat sa nu mai imi pun intrebari pentru ca dureau, privesc noua zi care incepe , trebuie sa merg la serviciu si sa imi pun zambetul profesional pe buze. Cafeaua pare mai amara azi si stiu ca pe chipul meu se citeste orice stare, nu cred ca as fi putut fi actrita, nu pot disimula ceea ce simt si traiesc, totul se citeste pe fata mea.
Biroul meu e plin de forfota, toata lumea povesteste, clientii vin nervosi, privesc totul din afara si ma simt singura in toata aceasta agitatie, singura si departe de lumea din jurul meu, sunt acolo prezenta fizic dar departe cu gandurile mele, cu gandul la el si realizez acum ca nu mi-a putut spune in fata ceea ce a hotarat nu pentru ca a fost las ci pentru ca il durea asa cum ma doare pe mine. Parca orele de program nu se mai termina ca sa ajung acasa, sa ajung sa il tin de mana , poate sa plang langa el si sa vorbim ore in sir. Si ma intreb ce este timpul, timpul care ne-a mai ramas impreuna pana la plecarea lui, sa il iubesc? Sa il urasc? TIMP!
CAPITOLUL 1 MAREA
O femeie la malul marii, priveste rasaritul... e singura dar pare linistita, senina si impacata, e asezata pe un sezlong, isi aprinde o tigare si priveste, parca intreaga ei fiinta e cuprinsa de lumina soarelui, parca ea insasi straluceste pe plaja aproape goala.
Iubea marea, o vazuse demult, pe la 7 ani cand s-a organizat o mini-excursie cu clasa din care facea parte, pe vremea aceea nu realiza insemnatatea unei clipe privind rasaritul, avea doar amintirea unui pui de delfin mort, gasit la malul marii de colegii ei, fapt care o facuse sa se intrebe ce e moartea, era prea mica sa realizeze ca totul are un sfarsit. Dar , oare si un inceput?
Simtea linistea si asculta valurile, simtea ca incepe sa iubeasca, simtea ca s-a indragostit deja, sentimentele din sufletul ei se creionau incet, asa cum un pictor isi incepe opera trasand cu linii fine pe panza, ceea ce avea sa devina un tablou. Liniste, mare, rasarit, si EL.... dormind intr-o camera de hotel la cativa metri distanta; era recunoscatoare.
