Fluturii din trupul ei

1.

                Se prinse de bucățile de metal ce susțineau bucata scorojită de vopsea și se săltă în leagănul ce se mișcă cu un sunet sobru, amorțit, ce făcu parcul pustiu să se înfioare, trezit parcă din hibernare.

                   Căciula de muștar îi alunecă pe ochii la fel de întunecați și pustii precum vremea morocănoasă a acelei zile, însă fata nu se obosi să o ridice, știind că aceasta va cădea oricum, orice ar fi făcut.

                     Trupul ei o uitase, însă ea nu îi putea îngropa amintirea, totul fiind mult prea adânc săpat în corpul ei. Geaca largă, ce ar fi ținut de cald foarte bine, era mult prea largă pentru oasele ei fragile printre care se strecura gerul, sărutându-i abdomenul, mângâindu-i sânii micuți, nedezvoltați și înfiorându-i pieptul încă fierbinte.

                     Stătea acolo, în mijlocul universului plin de râsete într-o oarecare zi de vară, unde puștanii se îmbrânceau pe toboganul mânjit cu noroi de ploaie se vânt, loc unde și ea, nu de mult, alergase în întâmpinarea mingii de volei, lovindu-o cu putere, cu buzele roșii dezvelind niște dinți albi, plini de zâmbet.

***

                     El se așeză la fereastră și privi spre parcul cândva ascuns de pomii ce-și pierduseră viața și o zări de la distanță, un ghemotoc mare de haine așezate parcă în glumă. Încremeni în fața ferestrei aburite și continuă să o urmărească de la căldură, întrebându-se cine ar fi stat afară în acel frig, hotărând că nu e treaba lui.

                    Norii cuprinseră cerul și căzură primele picături de ploaie. Tânărul aruncă o nouă ocheadă pe geamul pătat cu suflete translucide ce se loveau cu putere de fereastra ce îl ținea la căldură. Ea era acolo, nemișcată, cu picioarele deasupra unei băltoace ce clipocea la fiecare nouă atingere. Vântul bătea puternic și leagănul se agita precum o ramură în vuiet, iar băiatul hotărî că era nebună.

                     Înjură în barbă și se încălță rapid, coborând treptele de gheață, ieșind afară sub umbrela ce îl apăra de ploaie, dar nu și de vântul potrivnic ce era gata să îl ia pe sus.

                     Intră în parc și o văzu printre pleoapele între-deschise, o statuie din carne și os acoperită cu haine ce voiau să îi țină de frig. Pufni și își închise umbrela pe care vântul i-o smulse din mână, aruncându-o cine știe unde.

— Dă-o naibii, înjură el degerat, privind enervat spre locul unde fusese aruncat obiectul ce-l apărase cât de cât de frig.

                    Oftă și nu se mai obosi, îndreptându-și atenția spre fata ce se ținea încă bine în leagăn, de parcă ar fi crescut din acea bucată de lemn putrezită.

— Haide la căldură! îi strigă el însă nu primi niciun răspuns de la bucata de carne înghețată.

                    Pufni și se apropie să o ridice de pe acea bucată de scândură ce mai avea puțin și se dezintegra în furtună. Nu o putu însă urni, căci mâinile de gheață i se sudaseră de lanțurile umede, astfel că tânărul trebui să îi smulgă palmele vineți din locul acela.

                    Nu știa nici el cum a ajuns înapoi în apartamentul uscat și cald, ori cum de ea fu așezată lângă radiatorul fierbinte, însă toate acestea păreau un vis, în timp ce vântul continua să urle amenințător afară.