După cum spuneam capitolul trecut, minciuna mamei a condus la mai multe evenimente nefericite, însă până să vă povestesc o perioadă mai sumbră din viața mea, haideți să vă povestesc momentul crucial al acestei povești: moartea mamei.
Ca orice copil de 10 ani, eram mai mereu pe afară, jucându-mă cu prietenii, în timp ce mama zăcea pe patul de moarte. Desigur, având în vedere vârsta destul de fragedă, încă nu realizam că persoana cea mai dragă mie mă va părăsi vreodată.
Era ora 16:00 când bunica mă strigă în casă pentru a sta puțin cu mama cât își făcea ea niște treburi prin grădină. Nu am contemplat deloc această rugăminte, fiind bucuroasă să petrec ceva timp cu mama, fără ca aceasta să îmi spună că o enervez pentru că o tot luam în brațe, oarecum, o parte din mine, simțind că ar putea fi ultima îmbrățișare pe care i-aș putea-o oferi.
Am stat cu ea de vorbă, cam vreo oră întreagă, mă întreba de poveștile noi pe care le scriam, de cum mă înțeleg cu prietenii, dacă îmi place să stau cu bunica și multe alte lucruri care ar fi putut să îmi dea de bănuit la vârsta aceasta, dar atunci, credeam că sunt lucruri normale pe care le întreabă o mamă. După toate aceste întrebări, mi-a spus că ar vrea să meargă la baie, dar din cauza bolii, acest lucru nu era posibil, și aveam pături absorbante. Am ajutat-o să se ridice în capul oaselor, spunându-i să se sprijine de mine până îi pun pătura respectivă. Zis și făcut. Am reușit cu greu să îi așez pătura, iar când aproape să se așeze înapoi pe pat, am simțit cum mâna ei subțire și rece își pierde din strânsoare, căzând moale pe lângă corp. Am așezat-o ușor pe pat și am început să strig după bunica, ce a apărut imediat cu o privire speriată pe chip, întrebându-mă ce se întâmplă.
Deși încercam să fiu puternică, lacrimi involuntare își făcură apariția pe chipul meu, neștiind exact ce să fac sau ce să spun. Am simțit mâna caldă a bunicii trăgându-mă la o parte de lângă patul mamei. Bunica a început să o strige pe mama cu lacrimi în ochi, dar văzând privirea pierdută pe care biata femeie o avea, bătrâna mă lăsă singură cu mama, spunându-mi să o țin de mână până vine ea. Și așa am făcut.
Am ținut-o pe mama de mână și am implorat-o să nu moară, să nu mă părăsească, în sufletul meu deja formându-se un regret că nu am apucat să petrec destul timp cu ea, că pleca prea devreme și eu eram neputincioasă. Cu o ultimă suflare, mi-a luat mâna într-a ei și cu ochii plini de lacrimi, a șoptit: ''Iartă-mă!''
A murit. Iar eu am rămas cu eternul regret că nu am stat mai mult timp cu ea, că nu am ajutat-o destul, că trebuia să fiu alături de ea mereu, nu să plec cu prietenii. O dată cu ea, pentru lungă perioadă de timp, am murit și eu.
Ce ar fi trebuit să știu atunci, chiar în clipele acelea de agonie este că eram doar un copil și că e normal să te simți neputincios în fața morții. Și mai ales, nimeni nu este vinovat de lucruri pe care nu le poate controla și nici nu ar trebui să se simtă vinovat. Și poate că dacă era cineva să îmi spună toate astea atunci, perioada neagră ce va urma, nu ar mai fi avut loc.
