Un ultim tablou înainte de moarte

Prolog

           Blonda al cărui nume de mult i-l uitase deși nu voia să recunoască asta, ascunzând acest lucru folosind tot felul de alinturi când voia să-i spună numele, puse ușor tava cu cele două cești ce conțineau cafea pe masa fabricată din lemn de cireș ce stătea în fața canapelei făcută din piele scumpă și se așeza lângă fostul ei coleg. Îl ivitase pe la ea simțindu-i lipsa. Nu se mai văzuseră de atâta timp. De zece ani mai exact. De când ea și cu părinții ei au plecat în altă țară. Ea a continuat să-l admire în secret și el să o considere o simplă amică ca toate celelalte.

          — Și? Cum o mai duci? Ai mai făcut ceva special de când nu ne-am mai văzut? rupse tăcerea blonda după ce gustă din cafeaua fierbinte ce umpluse încăperea cu mirosul ei divin.

         — Draga mea, nu ne-am mai văzut de mult timp și nu aș dori să fiu răutăcios, însă nu mă pot abține și trebuie să îți aduc la cunoștință că tot ce fac eu zilnic este special. Până și modul în care respir este aparte și atât de diferit. Voi respirați ca să trăiți, eu respir ca să pictez. spuse pictorul și zâmbi ușor ștrengărește.

          — Da! Într-adevăr aproape că uitasem cât de special ești tu! Însă lasă-mă să îți spun faptul că nimic la tine nu este mai special decât modul în care tu creezi acele tablouri. Niciodată nu am înțeles de ce faci acest lucru. De ce alegi mereu calea mai grea. Când ai putea foarte simplu să faci portetrul persoanei din fața ta, tu refuzi și zici că e prea simplu. Afirmi ca tu nu vrei să te axezi pe exterior ci pe interior. Totuși, la sfârșit rezultatul este tot un tablou cu o persoană însă persoana așa cum o vezi tu, inspirând starea pe care o are cel mai des și făcându-te să îți dai seama ce fel de persoană e doar uitându-te la un simplu tablou, făcut de un simplu pictor prea puțin cunoscut ce umblă din oraș în oraș și observă oamenii ca mai apoi să-și aleagă un model pe care să-l așeze ușor pe pânză în stilul său unicat.

            — Observ, scumpa mea amică, că știi cel mai mult dintre toți și totuși înțelegi cel mai puțin.

            — Știu pentru că mi-a păsat. Am vrut să aflu totul despre tine însă de fiecare dacă când credeam că am terminat, aflam că tu încă mai ascunzi lucruri interesante și în același timp ciudate.

            — Ciudatul este sinonim cu specialul. spuse bărbatul și luă o gură de cafea.

           — Asta în lumea ta. Însă lumea noastră ciudatul este sinonim cu bizarul. Și ce este bizar, nu ne prea place. spuse blonda zâmbind ușor forțat.

          — Te-ai schimbat mult... Mult prea mult... afirmă acesta cu o ușoară dezamăgire în glas.

         — Am devenit femeie. Nu mai sunt acea puștoaică ce aleargă după fluturi. Însă unele lucruri nu s-au schimbat la mine. Trebuie doar să descoperi care sunt. De asemenea, dă-mi voie să-ți spun că nici tu nu mai ești la fel. Nu mai ai deloc grijă de tine și asta te face să arăți oribil. Ai cearcăne și să nu crezi că nu observ acele riduri de la prea multe încruntări pentru nimicuri. Și se vede că stai prea mult la soare. Bronzul tău este oribil. Asta ca să nu mai vorbesc despre vestimentație. Înainte parcă aveai gusturi mai bune. Însă știu exact ce s-a întâmplat. Ai început să te dedici prea mult artei. Însă probabil o să renunți cândva. Mai exact când îți vei da seama că nu o să poți ajunge la perfecțiune.

          — Când voi renunța la artă, voi renunța la tot. Chiar și la bătăile inimii.

          — Nu este sănătos ce faci. Vei ajunge în pragul nebuniei.

          — Am ajuns de mult. Chiar l-am și trecut.

         — În fine. Ce ar fi să schimbăm subiectul. Începe să devină puțin enervant.

         — Cum vrei tu. Eu sunt deschis să vorbim despre absolut orice vrei tu.

         — Mă bucur să aud asta. Dacă chiar este așa, atunci mai povestește-mi despre tine. Orice. tânăra femeie stătu puțin pe gânduri apoi zise:

         — Bine. Orice, mai puțin despre artă. Pentru că atunci când începi să vorbești despre ea, mă cam sperii.

           — Înseamnă că și eu te sperii. Pentru că arta mă reprezintă. Îmi curge prin vene.

           — Și cum poți scăpa de ea?

           — Dându-i o cale de ieșire. Știi cum se zice, când arta îți curge prin vene, dă-i o cale de ieșire cu ajutorul unei lame.

            — Sunt sigură că acest citat nu era așa.

            — Da. Ai dreptate. Nu era vorba despre artă, ci despre ură. Dar asta nu contează acum. Lăsând acest lucru la o parte, am o mică întrebare la care aș dori dacă se poate și un răspuns. Ai să te întorci în oraș, nu-i așa?

          — Da. Viața la sat nu mi se mai potrivește de mult. Însă promit că te voi vizita din când în când. Mai ai vreo întrebare? Nu vreau să par nerespectuasă însă se apropie ora mesei și dieta mea este extrem se strictă.

          — Bine. Îți voi mai adresa o singură întrebare și apoi voi pleca. Până la urmă, de ce m-ai chemat pe la tine? Am sentimentul că nu doar pentru că îți lipseam.

          — Ok. M-ai prins. Nu te-am chemat doar pentru asta ci și pentru a-ți spune ceva.

         — Te ascult.

         — Un prieten de al meu a ieșit recent din închisoare. În orașul în care el locuiește nimeni nu crede că s-a schimbat. Mă gândeam că vei accepta să îl ți pe lângă tine și să-l înveți  chestiile tale atât profunde și de neînțeles. Am auzit că asta ajută criminalii să fie văzuți puțin mai bine în societate.

          — De ce nu merge la un specialist. La fel cum ai zis și tu de foarte multe ori, eu sunt doar un simplu pictor.

         — A stat în închisoare cincisprezece ani. Niciun mare artist nu l-ar vrea pe lângă el. Însă tu, Lucas, tu l-ai accepta. Ai sufletul prea mare ca să-l refuzi.

         — În regulă. O să mă mai gândesc la propunerea ta și o să îți dau răspunsul mâine. Acum voi pleca. Nu vreau să îți încalci regimul din cauza mea. O zi bună.

         — Mulțumesc! La fel și ție!

         Lucas se ridică încet și cu pași bine măsuraţi plecă spre uşă. Ajuns în dreptul ieșirii, făcu un semn scurt cu mâna, apoi deschise ușa și plecă lăsând-o singură pe fosta lui amica care acum îl judeca și-l făcea să se simtă ușor incomod în pielea lui.