~ Nu-mi cunosc secretele ~

Cine sunt?

     Viața mea.... pai nici eu nu știu prea multe . M-am trezit pe un pat de spital cu foarte mulți oameni lângă mine pe care nu-i cunosc și nu vor sa îmi spună nimic. Doar se uitau mirați la mine. Totul era înfricoșător. Gândul de a nu știi cine sunt, de a nu știi cine sunt persoanele din jurul meu, de a nu știi ce s-a întâmplat, pana și camera in care ma aflam era înfricoșătoare.
     Timp de o săptămâna in care am stat in spital, am încercat sa îmi aduc aminte măcar un lucru mărunt din viața mea. Este un sentiment ciudat, infricosator, enervant, oribil, care te face sa te urăști pe tine însuți pentru ca nu stii cine ești. Mi s-a spus de catre părinții mei ca am 14 ani și nu îmi amintesc ultimii 6 ani din viața. Nimic altceva. Nimeni nu-mi spunea nimic , nici măcar de ce am ajuns in aceasta stare.
Am fost externată in sfârșit din spital, poate asta era sansa mea de a-mi cunoaște viața, de a afla lucruri despre mine și despre persoanele din jurul meu. Chiar dacă ma cunosc pana la vârsta de 8 ani , nu știu aproape nimic. Am urcat alături de părinții mei , intr-o mașina neagră , luxoasa , cu scaune de piele, ceea ce m-a făcut sa îmi dau seama ca familia mea este bogata. Eu știam ca suntem o familie cu venit mediu , in care tata făcea tot felu de afaceri ca sa avansam. Se pare ca a reușit.
      După un drum de 15 minute am intrat intr-o grădina plină de flori colorate , de parca eram in rai. In fata era o casa foarte mare , roșie , cu o usa alba lucioasa , unde eram întâmpinați de doua femei care când m-au văzut imediat m-au luat in brațe. După 3 secunde îmi dau drumul, rușinându-se puțin .

        - Haide sa iti arat unde este camera ta! spune una dintre ele.

     Când am intrat in casa , am rămas socata. Este superba. Pereții și podeaua erau albe, decorată cu multe obiecte colorate, cu geamuri negre , canapelele erau negre lucioase și cel mai tare lucru erau cele doua pisici, albe , pufoase, care isi mângâiau capul de mine. M-am aplecat sa le mângâi .

      -Ele sunt Muffy și Luffy. Le-a fost foarte dor de tine!
      - As vrea sa pot zice și eu același lucru.

     Când le-am mângâiat m-am simtit foarte bine, m-am liniștit. Este un sentiment ciudat, dar plăcut. Am continuat sa merg spre camera mea cu doamna ...

- Cum va numiți?
- Michaela ciocolățico!

"Ciocolatico"? Am continuat sa merg spre camera mea cu doamna Michaela și ne-au urmat și cele doua pisici. Când am deschis usa, alba cu o ciocolata gigantica pe ea, am avut cel mai mare șoc. Camera era foarte mare și foarte luminoasa. Pe pereti era un tapet alb cu multe pachete de ciocolata pe el, era o mică biblioteca, aveam pana și un dressing cu foarte multe haine colorate și sclipicioase, deci sunt pasionata de moda, un alt lucru despre mine, iar patul, era super mare și cu multe perne colorate pe el. Primul pe care l-am făcut, a fost sa sar in pat, care s-a dovedit a fi foarte moale.

- In 10 minute sa cobori la masa domnișoara!
- Bine.

Încep sa ma uit prin biblioteca. Am găsit multe cărți care erau despre pisici, călătorii, moda și retete culinare. Știu sa gătesc? Adică știam. Nu pot sa cred ca am uitat atat de multe lucruri. Le pun la loc și cu aceleași sentimente pe care le am de o săptămâna și cu care încerc sa ma obișnuiesc îmi schimb hainele și ma duc la masa.
Masa arata foarte bine. Pe lângă mâncare sunt și foarte multe dulciuri pe care abia aștept sa le încerc . Un tort plin de ciocolata, gogosi cu ciocolata, bomboane cu ciocolata, ciocolata, prăjituri cu ciocolata, biscuiți cu ciocolata.... totul era cu ciocolata. Cum de nu am făcut diabet pana acum? La masa erau și părinții mei, care sper ca îmi vor povesti câte ceva. La spital nu mi-au spus mare lucru.
  Încep sa îmi mananc supa. Este foarte fierbinte și suflu in ea ca sa o răcesc. Dar din gura mea nu a ieșit aer, cum ma așteptam , a ieșit un lichid maro, cu gust de ciocolata. Ce se intampla? Ce este asta? E normal așa ceva?

- Calmează-te scumpo! Ești un copil special cu super puteri. Asta este una dintre ele: respiratie de ciocolata.