"Știi, uneori te saturi...
Tu ești cel care adoarme mereu cu lacrimile in ochi și se trezește noaptea sa plângă. Apoi, dimineața, ieși din camera ta, cu un zâmbet fals pe buze și îi spui tatălui tău "sunt bine", dar tu nici macar nu îl poți privi.
Mereu mă mint că o să fiu bine într-o zi, dar chiar și eu știu că nu e așa, pentru că, nu am motive...chiar...nu am.
Uneori, mă uit în oglindă și-mi vine sa o sparg ... urăsc omul ăla distrus pe care îl văd... Cine dracu am devenit?...
Unde e copilul ăla zvăpăiat, fericit, care are mereu zâmbetul pe buze? Cine sunt...
Chiar mă întrebam de ce pleacă toți de lângă mine, am găsit răspunsul... Cine dracu ar sta langa un copil așa distrus ca mine?... Eu..sunt doar un dezastru...
Dar gata! Mi-a ajuns! Vreau sa scap! Numai suport! Oricum nu sunt important. Oricum nu sunt iubit. Nu sunt întrebat cum mă simt sau ce fac. Așa că azi, îmi voi lua rămas bun de la viață. Și voi pleca într-un loc mai bun..."
*Ora 23:59*
Eram pregătit. Știam că va fi ultima mea zi pe acesta lume. Nimeni și nimic nu mă putea opri. Nu am stat prea mult pe gânduri și am coborât tiptil in living unde tatăl meu, dormea buștean, nici nu mă miră la cat de beat era, mai avea puțin și mă viola.
Am trecut ușor pe lângă canapeaua care părea foarte confortabilă, pentru a nu face zgomot și am deschis ușa, plecând, fara a privi înapoi.
Probabil îmi va fii dor de casa..dar voi avea una mai buna în curând.
După ce străbat un drum destul de mare, pentru a fii sigur că nu sunt aproape de casa, ajung in fața unei intersecții.
Înghețasem complet. Probabil nici nu voi putea să mai simt durerea.
Nu am mai așteptat nici o secunda in plus. M-am descălțat și mi-am pus tenișii pe marginea trotuarului apoi am luat o gura mare de aer și am privit în stânga mea, așteptând să vina in viteza o mașină.
Nu au trecut nici 3 minute, că deja vedeam, la capătul străzii, farurile unei mașini negre venind spre mine.
A făcut câțiva pași înainte până am ajuns in mijlocul străzii. Mașina deja era foarte aproape de mine așa că m-am întors ușor cu fața la ea, așteptând să mă facă una cu pământul.
Dar exact în momentul în care șoferul a claxonat, fiind la un centimetru de trupul meu firav, un braț a întins mana spre tricoul meu, apucându-l cu forța și trăgându-ma spre el.
Am inceput sa plâng și să tremur îngrozitor.
Am cazut în brațele unei persoane, pe care nu o puteam vedea așa bine, din cauza întunericului, strângându-mi mâinile la piept și plângând în hohote.
Mi-am îndreptat speriat privirea spre el, stand cu ochii întredeschiși.
- Ești bine??!?
Imediat după ce am auzit aceste cuvinte, am adormit datorita îmbrățișării lui care m-a liniștit puțin.
- Hei! Ai pățit ceva? Ești bine? Puștiule??!? Spune ceva!!!
